Gândirea pozitivă: o nouă religie. Capcana idealizării și pericolele fericirii simulate
Gândește pozitiv! – unul dintre îndemnurile care au influenţat cel mai mult gândirea umană în ultimii zeci de ani.
Prinși în mrejele acestei filosofii de viaţă, nu puţini sunt cei care au ajuns să considere optimismul un panaceu.
Evadarea din negativism a devenit o virtute. Însă, tot mai mulţi constată faptul că gândirea pozitivă nu doar că a schimbat traiectoria creștinismului, ci a devenit ea însăși o nouă religie.
”Asemenea religiei, gândirea pozitivă constituie o variantă atrăgătoare, oferind soluţii non-tehnice la cele mai mari probleme ale vieţii, în timp ce nu cere nimic mai mult de la adepţii ei decât credinţă” – constată Adam Alter, scriitor și profesor de marketing la New York University’s Stern School of Business.
Într-un articol publicat în The New Yorker Times, Alter și-a propus să evidenţieze verigile slabe ale gândirii pozitive, fără a nega însă anumite aspecte benefice ale acesteia. În demersul său, acesta a menţionat anumite cercetări care confirmă faptul că, pe termen lung, gândirea pozitivă poate reduce șansele de reușită.
Optimism, dar cu măsură
Teorii chiar mult mai complexe, precum cea a psihologului social Barbara Ehrenreich, susţin cu tărie că gândirea pozitivă, cu tot ce implică ea, inclusiv eliminarea posibilităţii eşecului, este responsabilă pentru criza mondială.
Soluţia în faţa acestei invazii a gândirii pozitive este cultivarea realismului. Cel puţin așa susţine Sophia Chou, o cercetătoare de la Universitatea Naţională din Taiwan, specializată în psihologie organizaţională, care a constatat că optimiștii realiști sunt cei care reuşesc să fie fericiţi – și nu optimiștii debordanţi. Primii se dovedeau mai creativi, explorând diferite posibilităţi şi identificând planuri de rezervă, ceea ce nu se poate afirma și în privinţa persoanelor care au cultivat gândirea excesiv de optimistă.
Gândirea pozitivă la pas cu creștinismul
Aspectele cele mai problematice ale acestui curent de gândire constau în faptul că afectează viaţa cotidiană, dar și percepţia religioasă. Mai mult decât atât, a devenit ea însăși un fel de religie.
Cunoscutul sociolog Vasile Dâncu a afirmat că ”gândirea pozitivă a creat o adevărată industrie, o direcţie psihoterapeutică și biblioteci întregi de literatură motivaţională. În ultimele decenii, în Occidentul credinţei oarbe în prosperitate și progres, gândirea pozitivă a devenit un fel de religie de stat.”
S-a ajuns la acest fenomen cu un impact atât de puternic datorită unor scriitori de marcă care au reușit să popularizeze filosofia gândirii pozitive la scară mondială. Nici România nu face excepţie. În mediul creștin pot fi remarcaţi pastorul Norman Vincet Peale (Forța gândirii poitive), John Maxwell (cel mai prolific autor creștin motivaţional) sau, mai recent, Rick Warren. Chiar și contestatarii acestora recunosc că o parte din ideile lor despre leadership sunt utile dezvoltării culturii organizaţionale creștine, însă, în principiu, acuzaţiile ţintesc spre faptul că scrierile acestora au contribuit la infiltrarea în creștinism a unui curent de gândire toxic.
Este necesar să privim în profunzimea fenomenului, pentru a identifica potenţialele pericole. În momentul de faţă, cultura religioasă americană este dominată de filosofia succesului imprimată de gândirea pozitivă.
Scriitoarea Kate Bowler, profesor la Facultatea de Teologie Duke, susţine că ”evanghelia prosperității” este, cu certitudine, un rezultat al ”culturii optimismului american”. Bowler e convinsă de faptul că apetitul americanilor pentru discursurile motivaţionale este ceea ce a contribuit la împământenirea ideii că intenţia lui Dumnezeu pentru un creştin este, în mod obligatoriu, ca acesta să prospere din punct de vedere al sănătăţii şi din punct de vedere financiar.
Rezultatul acestei percepţii constă nu doar într-o mutaţie a valorilor creștine. Superficialitatea se instalează, căutarea fericirii prin intermediul religiei devenind un deziderat în sine.
În această privinţă, teologul american Donald Bloesch remarca:
”Creștinismul în sine este în pericol de a cădea sub vraja gândirii pozitive, unde eforturile sunt concentrate pe cultivarea metodică a atitudinii pozitive despre viaţă cu scopul de a câștiga pace și siguranţă.
Tabelele pentru progresul spiritual și lanţurile de rugăciune joacă un rol important în această afacere.
Credinţa vindecătoare devine mai puţin un act de credinţă și mai mult o tehnică de ocolire a voii lui Dumnezeu.”
Și atunci, inevitabil, ne întrebăm dacă gândirea pozitivă chiar este benefică dezvoltării aspectelor esenţiale ale vieţii spirituale.
Fără prea multe întrebări
Scriind despre parabolele lui Iisus Hristos, Andrei Pleșu constată că s-a impus și pe plaiurile mioritice un gen de ”creștinism flasc”, perceput a fi la el acasă ”în sufletul câte unei bătrânele pravoslavnice”.
Contestând o asemenea percepţie – ce pune mai mult accent pe trăire simplă și nu pe introspecţie adâncă – filosoful român afirmă că acest gen de ”consimţire facilă bazată pe o emotivitate lipsită de discernământ nu garantează adeziunea temeinică”.
Mai mult decât atât, în opinia sa, un angajament într-o trăire religioasă ”sub impactul unei euforii conjuncturale, precipitate, fără un minimum răgaz analitic, fără cântărirea implicaţiilor, a consecinţelor, a riscurilor, toate acestea sunt o reţetă sigură a eșecului.”
Și atunci ar mai putea constitui vreo surpriză faptul că ceea ce contează cu prioritate în viaţa religioasă a multora este doar îndeplinirea cu conștiinciozitate a ritualurilor, dar nu și pătrunderea într-un univers al întrebărilor?
Orice interogaţie poate deveni periculoasă. Orice răspuns evitat constituie o victorie. Drept urmare, într-o formă sau alta, gândirea pozitivă poate induce senzația unei fericiri, însă… pe un fundament iluzoriu.
