Între mit și realitate. Sfântul Graal, una dintre cele mai controversate relicve creștine
Sfântul Graal, în legendele mistice ale Evului Mediu, era un pocal în care Iosif din Arimateea ar fi pus sângele lui Iisus. Se credea că acest vas-cupă ar fi fost făurit dintr-o singură piatră prețioasă și, de asemenea, că ar fi înzestrat cu puteri miraculoase.
Misteriosul Graal este prezentat, în multitudinea de romane cavalerești, mituri și legende medievale, sub diferite forme: o relicvă a Prețiosului Sânge al lui Hristos, o suliță, o sabie, o cupă sau un potir, o tipsie de argint, un ceaun al belșugului, o piatră căzută din Ceruri, un vas, un pește, o lance albă însângerată, o carte sau o evanghelie secretă, mană cerească, o porumbiță purtând în cioc o ostie pentru sfânta cuminecătură, o lumină orbitoare, un cap tăiat, o masă și multe altele.
Se crede despre Sfântul Graal că, într-adevăr, ia diferite forme.
Etimologia termenului Graal
În timp ce în literatura medievală Sfântul Graal putea lua multe forme, în creștinismul contemporan, relicva este identificată, de obicei, cu potirul sau cupa din care a băut Iisus la Cina cea de Taină.
Termenul ”graal” derivă probabil din garalis, care la rândul său este originar din latina medievală, unde cratalis înseamnă un vas pentru amestecat. Garalis a devenit greal (în franceza medievală) și grail (în engleză).
O altă posibilă origine a cuvântului este bazată pe scrierile unui călugăr creștin – numit Helinandus – cronicar al Ordinului Cistercian (care a murit în 1230).
Acesta a scris despre un sihastru care, prin anul 717, a avut viziunea cupei folosite de Iisus la Cina cea de Taină. Se pare că sihastrul ar fi scris apoi o carte în latină și ar fi numit vasul gradale.
În franceză, gradale înseamnă un vas larg și adânc pe care sunt plasate diverse alimente; este asemănător cuvântului greal (plăcut). Greal a fost termenul utilizat spre a desemna vasul în legendele franceze și a devenit grail în engleză.
Sfântul Graal în literatura medievală
Sfântul Graal din literatura medievală europeană este moștenitorul, dacă nu cumva continuatorul, a două talismane ale religiei celtice precreștine: cazanul lui Dagda și cupa suveranului. Așa se explică faptul că acest obiect miraculos este adesea o simplă tipsie adâncă purtată de o fecioară.
În legendele referitoare la Cavalerii Mesei Rotunde, acest obiect are puterea de a oferi fiecăruia dintre aceștia mâncarea preferată. Printre nenumăratele sale calități, în afară de cea de-a oferi darul vieții, se numără aceea de a lumina (iluminarea spirituală) și aceea de a dărui o forță invincibilă.
În afara unor explicații mai mult sau mai puțin exagerate, Graalul a prilejuit diferite interpretări, corespunzând nivelului de realitate la care se plasau comentatorii.
Dintre aceștia, Albert Beguin rezuma esențialul astfel:
”Graalul reprezintă potirul de la Cina cea de Taină (adică harul divin hărăzit de Hristos discipolilor săi) și caliciul liturgic, conținând adevăratul sânge al Mântuitorului. Masa pe care se află potirul este, potrivit acestor trei proiecții, piatra de pe Sfântul Mormânt, masa celor 12 apostoli și, în sfârșit, altarul pe care se înfăptuiește sacrificiul zilnic. Aceste trei realități – Răstignirea, Cina cea de Taină și Euharistia – sunt inseparabile, iar ceremonia Graalului constă în revelarea lor, conferind împărtășaniei cunoașterea lui Hristos și participarea la Jertfa Sa mântuitoare.”
Ceea ce nu este lipsit de legătură cu explicația analitică a lui Jung, potrivit căruia Graalul simbolizează ”desăvârșirea interioară căutată mereu de oameni.”
Potrivit istoriei dezvoltate după apariția poveștilor despre Sfântul Graal, Iosif din Aritmateea ar fi intrat în posesia cupei după crucificarea lui Iisus. Ulterior, a fost întemnițat, timp de câțiva ani, pentru că-și exprimase convingerea că Iisus este Mesia.
După eliberare, a pornit spre vest, luând cu el și Sfântul Graal, ajungând până în Insulele Britanice. La moartea lui, Graalul a fost lăsat moștenire urmașilor.
Obiectul avea calități magice pentru credincioși, oferindu-le acestora mâncare și siguranță, prin grația lui Dumnezeu. După câteva generații, din cauza încălcării credinței și a lipsei generale de umilință și virtute creștină dovedite de păstrătorii Sfântului Graal, puterile acestuia s-au pierdut și existența lui a fost practic uitată.
Legenda însă a fost perpetuată în literatură – începând cu secolul XII – mai ales prin povestirile despre cavalerii din Camelot, aflați în slujba legendarului rege Arthur al Britaniei.
Poveștile despre căutarea Sfântului Graal îmbină aventurile supranaturale, idilele, miturile creștine și înțelepciunea vechilor celți, populație care ocupa o mare parte a Europei apusene, până la cucerirea romană.
Regele Arthur, fabulos suveran al Britaniei de odinioară, a fost probabil inspirat de un personaj real, care a trăit în jurul anul 500 sau chiar mai devreme. Potrivit folclorului celtic, Arthur ar fi ajutat la stăvilirea invaziilor anglilor și saxonilor, triburi germanice care ulterior vor cuceri Britania, în secolul V.
Cavalerii Mesei Rotunde
Ca figură istorică, Arthur s-a evidențiat, pe la 1100, atunci când o carte scrisă de Geoffrey of Monmouth (1100-1154), History of the Fing of Britain, a inclus detalii despre domnia sa eroică. O mare parte a materialului lui Geoffrey a fost adunat din povești, fiind lipsit de acuratețe istorică și cronologică.
Dar lucrarea a fost extrem de populară, fiind tradusă din latină în franceză de un poet numit Wace pe la 1155 și în engleza medievală, de poetul Layamon, câțiva ani mai târziu. Între 1160 și 1180, poetul francez Chretien de Troyes a scris 5 opere majore despre Arthur și cavalerii săi, bazate pe istorie și legende.
Chretien a ajutat la introducerea și popularizarea legendei Graalului, dar a murit înainte de a termina descrierea completă a misteriosului și puternicului artefact adăpostit în Castelul Grail.
În versiunea sa, cavalerii lui Arthur, Gauvain (în engleză Gwain) și Perceval (în engleză Percival, în germană Parzeval sau Parsifal) au călătorit spre castelul unde se afla Sfântul Graal. Manuscrisul neterminat al lui Chretien a fost continuat de alți autori.
Pe la 1200, poetul german Wolfram von Eschenbach (1170-1220) a scris o legendă a Sfântului Graal – despre un tânăr Parzeval, care și-a propus să devină cavaler la curtea regelui Arthur.
Pe drum, personajul s-a oprit la castelul Regelui Pescar, unde a asistat la o procesiune care venera un obiect strălucitor (Sfântul Graal) și o suliță (cea cu care a fost străpuns Iisus pe cruce).
În prezența Graalului, Regele Pescar și-a pierdut și a rămas paralizat. Parzeval n-a reușit să afle mai multe despre misterioasa procesiune și obiectele văzute. Având un suflet pur, putea vorbi în prezența Graalului și putea folosi puterile magice ale obiectului – care l-ar fi putut vindeca pe suveranul infirm.
Doar mult mai târziu, după multe aventuri, Parzeval a aflat adevărata natură a Graalului și a realizat că a ratat șansa de a-l folosi. A revenit la castelul Regelui Pescar, care s-a dovedit a fi propriul său unchi, pe care l-a vindecat și căruia i-a redat, totodată, fertilitatea pământurilor – care deveniseră sterpe de îndată ce monarhul fusese atins de infirmitate.
O îmbinare unică de mituri cu influențe creștine
Poveștile ulterioare referitoare la Sfântul Graal reflectă influența creștinismului, cu precădere lucrarea Morte d’Arthur, (Moartea lui Arthur) scrisă la mijlocul secolului XV de scriitorul englez Sir Thomas Mallory , în 1470. În cea mai faimoasă colecție de povești arthuriere, Sfântul Graal devine obiectul căutat de Cavalerii Mesei Rotunde în castelul Camelot.
Sir Galahad, care era complet lipsit de păcate, a găsit, în cele din urmă, obiectul. El era însoțit de Sir Bors și Sir Percival (Parzeval), alți doi cavaleri virtuoși, însă doar Sir Galahad, simbol al pietății creștine, a dobândit cupa sfântă.
Legendele despre Arthur și Sfântul Graal ar putea fi inspirate, într-o oarecare măsură, și de folclorul celtic. Mitul Sfântului Graal s-ar fi putut dezvolta astfel din referirile la ceaunele magice care apar în numeroase mituri și practici celtice.
În cartea sa, From Ritual to Romance (1920), Jessie Weston menționează unele similitudini între miturile celtice și legendele despre Sfântul Graal. Unele ritualuri de fertilitate celtice, de pildă, erau menite să asigure sănătatea și vigoarea liderului comunității: bunăstarea fizică a pământului era strâns legată de cea a suveranului.
Muțenia și sterilitatea Regelui Pescar, într-o legendă precum cea lui Parzeval, ar putea indica, așadar, comiterea, de către rege, a unui păcat, urmată de infirmitatea sa fizică, care îi afecta în mod direct și pământurile. Legendele celtice îl consideră pe Regele Pescar drept suveran al unui pământ sterp – numit ”tărâmul pustiu” sau ”ogorul lăsat pustiu”.
Alte studii documentare care sugerează existența unor surse celtice pentru legenda Graalului includ The Grail: From Celtic Myth to Christian Symbol (din anul 1963, de Roger S. Loomis) și The Evolution of the Grail Legend (din anul 1968, de D.D.R. Owen).
Sfântul Graal în cultura modernă
Legendarul Sfânt Graal rămâne, în cultura modernă, aproape la fel de popular pe cât a fost în perioada 1150-1250. În vremea aceea, poveștile referitoare la misteriosul obiect erau foarte apreciate la curțile din Franța, Anglia și Germania.
În zilele noastre, cărțile despre căutarea Graalului sunt populare, la fel ca și filmele, Monty Python and the Holy Grail (1975), Excalibur (1981) și Indiana Jones and the Last Crusade (1989). Fie el de origine magică sau divină, Sfântul Graal persistă ca simbol al unui ordin superior de spiritualitate către care oamenii tind, o năzuință spre o realitate sublimă.
Dar căutarea Sfântului Graal pretinde anumite condiții de viață interioară, rar întâlnite. Activitățile exterioare sunt potrivnice atât de necesarei contemplații și îndepărtează dorința. El se află în imediata apropiere, dar privirile nu-l zăresc.
Aceasta este drama orbirii în fața realității spirituale, cu atât mai intensă cu cât credem mai sincer că le căutăm. Suntem însă mai atenți la condițiile materiale ale căutării decât la condițiile spirituale.
Căutarea Graalului inaccesibil simbolizează, pe plan mistic, esențial pentru el, aventura spirituală și nevoia de interiorizare, singura în măsură să deschidă porțile Ierusalimului ceresc, unde strălucește Potirul Divin.
Perfecțiunea umană nu se cucerește cu lovituri de lance, ca o comoară materială, ci printr-o radicală transformare a spiritului și inimii. Trebuie mers mai departe decât Lancelot sau Parsival spre a atinge transparența Graalului, imaginea vie a lui Iisus Hristos.
Unde se află Sfântul Graal?
Despre locul unde ar putea fi ascuns Sfântul Graal s-a speculat foarte mult de-a lungul timpului, însă posibilele locații sunt, practic, nenumărate.
Unii cercetători – care și-au petrecut o bună parte din viață căutând marea relicvă a creștinătății – cred cu ardoare că Sfântul Graal ar fi fost îngropat în străfundurile culmii Glastonbury și că ar fi sursa unui izvor numit astăzi Izvorul Potirului.
Joel Levy, în cartea sa Istorii pierdute, atribuie culoarea roşiatică a apei faptului că apa scaldă pocalul, amestecându-se astfel cu sângele lui Iisus. Pe de altă parte, geologii au demonstrat că apa izvorului este roşie datorită concentraţiei mari în oxizi de fier existente în rocile pe unde trece aceasta.
În catedrala din Valencia (Spania) se găseşte şi în prezent o cupă mică din agat roşu, denumit Santo Caliz (Sfântul Potir). Potirul este ornat cu pietre semiprețioase și perle albe.
Analize de laborator au demonstrat, fără urmă de îndoială, că artefactul expus la Valencia datează din jurul anului 1134.
Spaniolii refuză însă să recunoască dovezile științifice prezentate și susțin că deţin un aşa-numit certificat de autenticitate, din care reiese că pocalul ar fi fost adus la Roma chiar de Sfântul Petru, iar apoi transportat în Spania pentru a-l feri de distrugere în timpul persecuţiei creştinilor de către împăratul Valerian, în anul 258.
O altă posibilă locație a Sfântului Graal este castelul Corbenic din Britania, o cetate medievală ridicată pe locul unei străvechi construcţii datând din epoca fierului. Misteriosul Potir ar fi fost dus în Ţara Galilor, conform unor relatări, unde ar fi fost încredinţat lordului Nanteos Manor, conducătorul regiunii la acea vreme. Graalul ar fi fost păstrat acolo, în mare secret, până în anul 1952, când domeniul a fost cumpărat, iar cupa a fost depusă în seiful unei bănci, pentru mai multă siguranţă, scrie Joel Levy în cartea sa.
Spre deosebire de potirul expus în Valencia, cupa lui Nanteos este un mic castron din lemn, ce ar fi fost cioplit din lemn de măslin – provenit din Palestina. Castronul este ciobit în câteva locuri, după ce pelerinii au dorit să aibă mici bucăţi din cupă, despre care credeau că are capacitatea de a vindeca.
De altfel, investigația condusă de Joel Levy a scos la iveală mai multe povești locale despre persoane care s-ar fi vindecat de boli incurabile după ce au băut apă din acel castron de lemn.
Deşi există numeroase trimiteri la Sfântul Graal în legendele din Britania, iar în diverse locuri ale lumii sunt expuse relicve despre care se spune că ar fi chiar legendarul potir, nimeni n-a adus până acum vreo dovadă concludentă că acesta ar fi existat în realitate.
Și chiar dacă s-ar descoperi astăzi un obiect care să se potrivească perfect descrierii biblice a Graalului, cercetătorii și arheologii consideră că proveniența sa n-ar putea fi dovedită niciodată.
