Istoria tăcerii – de la Renaștere până în zilele noastre
Nu suntem convinși că Alain Corbin ar fi excavat o reală istorie a tăcerii, o evoluție a felurilor de a tăcea; meritul său este, mai curând, acela că a reperat, de la un secol la altul, modul în care tăcerea își adaugă însușiri noi sau le manipulează pe cele vechi, astfel încât, identitățile ei diferite să nu fie, în ochii noștri, simple schimburi de măști dintr-o gamă restrânsă de variabile. Mai mult nici nu se putea. Căci a impune tăcerilor o cronologie e ca și cum am cronometra istoria Pământului. Tăcerile sunt retractile, nu evanescente; nu au un secol favorit și un altul mai antipatic; supraviețuiesc, cum pot, oricărei tranziții; au o recurență relativ deductibilă, recidiva lor depinzând însă de împrejurări oarecum similare.
Până azi am tăcut cu bine. Dar nimeni nu ne învață cum să procedăm de acum încolo. Că doar avem de unde: în debaraua cuvintelor dorm atâtea muțenii studioase. Și nimeni nu ne aruncă nicio tăcere. Cât de mică. Nici una nu mai e urgentă. Ori, dacă nimic nu mai e de așteptat, nu mai e nimic de tăcut. Cum s-a ajuns aici? O recapitulare n-ar fi inutilă: nespusele toate s-au presărat de-a lungul unei intuiții tresărite. Iar liniștea căzu greu în mijlocul unui cuvânt; unul erupt acum, dar nu din adâncul propriilor sunete, ci din tăcerea dimprejur; și fără să scape din surdină zvâcnirile unui verb. Apoi, dintr-o zicere într-alta, veneau în lume graiuri noi: reluări ale Cuvântului neînceput. Nu e Dumnezeu încercarea, zilnică, de a aduce Cuvântul pe lume?
Geneza? Tatăl Ceresc e autorul verbal, Adam e cronicarul care a consemnat Marea Spunere. Dumnezeu a ridicat apoi tăcerea din mijlocul lumii, urcând-o în centrul privirii Sale. Lui Adam nu i-a rămas cine știe ce, o jinduire-n colțul gurii. Facerea Lumii intra dintr-odată în istoria Omului. Marele Tăcut vorbea oricum cu pauze lungi, de parcă și-ar fi retras cuvintele din fraza abia compusă. Se obișnuise atât de mult să stea deoparte, încât cei familiari Lui credeau că tăcerea este a doua Sa piele. Ori poate nu-i așa? Se îndoiește vreun cuvânt de tăcerea lui? Să fie oare vreun sfârșit cu desăvârșire pierdut de începutul său? Desigur. Se pot refuza mutual, dar nu-și pot acorda, reciproc, uitarea. Ceea ce ni se cere nu e așa pretențios precum pare: să tăcem puțin, dar cu un anume accent. Și anume acela oniric, freudian sau jungian, depinde cu cine ținem.
Dacă înăuntrul unui vis e prea liniște, cuvintele așteaptă afară. Nu tăcem, așadar, cu obstinație. Dar nu ne dezlipim muțenia de vorbele la care alții jinduiesc mai mult. Habar n-au că nu ne temem de toate cele spuse; doar ne ferim de trecutul din ele. Cuvintele neatinse de o tăcere adâncă nu se ridică până la nivelul exprimării. Nu mai supraviețuiesc, în consecință, nici prin dublul lor acustic, vocal. Își pierd sonoritatea și nu-și mai recâștigă niciodată ecoul. Tot așa ne prăpădim și vocea, această busolă a percepțiilor noastre; și dăm buzna, speriați, într-o tăcere fără stăpân.
Mai și spunem uneori că a vorbi e totuna cu a prinde glas; ca și când ne-am captura cuvintele ademenindu-le cu ceva; așa că, pronunțând un cuvânt, ni-l însușim, îl facem să fie al nostru, de parcă noi l-am fi izvodit și l-am fi urcat pe buze întâiași dată. Dar visul ce misiune are? Este oare un mare vorbăreț? Sau o fereastră pe care celălalt o deschide în privirea noastră? El totalizează posibile variante de real. Și? Câte propoziții ai lăsat în ultimul tău vis? Apoi câte ți-au rămas la plecarea din el? Mai duc în ele, oare, frânturi onirice? Al căror sens vremelnic să reziste trezirii perpetue? Soră bună cu visul, tăcerea ne absoarbe cuvintele.
Căci sunt oameni care nu-și vorbesc lor înșiși nici măcar în somn. De aceea, tiradele nu le intră zgomotos în auz; persistă silențios în memorie. Semenii noștri nu pronunță cuvinte, își amintesc de ele; nu le rostesc, le pipăie; nu le formulează, le presimt. Tăcerea le tot revocă vorbele, până la apariția unor clișee de încredere, în contul cărora acele cuvinte să poată fi puse; fără teama că substantivele își vor lua sensurile pe cont propriu, ridicând o lume în care noi nu ne avem locul.
Cum e când întrebăm ceva și nu primim niciun răspuns? Când nimeni nu se atinge de cuvintele noastre? Și ce poți să faci când toți apropiații se duc? Și trebuie să iei în piept tăcerile pe care ți le transmit? E ca și cum ai fi atât de orb, încât nu ți-ai bănui nici măcar bezna. Dar tăcerea în sine nu e deloc o exfoliere a vocabularului. Ea nu ne eradichează spusele; dimpotrivă, le aprofundează întocmirea; le învechește până când acestea ating adâncimea ultimă, a celor dintâi sinonime. Tăcerea topește secundele și fiecare clipă se dizolvă una-ntr-alta. Iar actualitatea n-o mai ia din loc; nimic din ceea ce ne amintim nu mai e doar trecut, nimic din ceea ce plănuim nu mai e doar viitor; totul este, ireparabil, prezent; tăcerea ne face contemporani cu oricine, dar nu neapărat cu noi înșine.
Omul tăcând: priveliște ce nu se mai întâmplă. Ne-am întunecat și ne-am pierdut cuvintele pe care Lumina le pusese în noi. Nu ne vorbim, ne construim tăcerea. Căci tăcutul nu e opusul vorbitului. E o exagerare a șoptitului. Dar cum să ocolim tăcerile inoportune? Tăcând de tăcerea celuilalt, neintrând în vorbă cu ea. Nu ne ferim de cel tăcut, ci de tăcerea desprinsă din el. Ea strivește cuvintele în pumn și intră în surzenie pe poarta ochilor. Tăcerea aceasta nu are ceva interior ei însăși, e o simplă ignorare de sine. Nu are ce să primească, preferă să pândească.
În noul Turn Babel, oamenii nu-și trăiesc tăcerile. Le adulmecă, le intuiesc, le surprind. Epuizate de acest zig-zag, scopurile înțepenesc într-o muțenie fără țintă. Toată lumea e prezentă, dar nimeni nu e de față: de parcă vorbele ar depinde de un chip anume, iar tăcerea l-ar anula, pretinzându-ne mereu o altă mască. Ori, nevorbirea profită din plin de promiscuitatea semantică a cuvintelor; ale căror sensuri se întrepătrund acum numai din hazard. În așa fel încât, nu se mai pun de acord ca să instaureze ceva. Nu mai aduc nimic pe lume, se mărginesc să inventarieze ce le-a mai rămas. Le e mai ușor să practice conotația decât denotația: astfel, nu se simt prea îndatorate adevărului.
Să dăm timpului timp, ca să se aștearnă, tihnit, peste trecutul înfipt adânc în gânduri. Efecte secundare? Fugind de singurătate, absentăm din propria tăcere. Nu-i mai dăm nicio substanță. O anesteziem golind-o de îndoieli, ezitări, perplexități, refuzuri. Tăcând la modul sec, ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu iminențele care ne pasc. Ne amăgim cu ideea că viața s-a pripășit printre noi și asta e tot ce-și dorește. Iar biografiile se întind și ele de plictiseală. Față în față cu mirarea, omul e scuturat de îndoieli, nu e podidit de sintagme.
Cuvintele trec de la unul la altul ori chiar cad în gol, neauzite de nimeni. Și ne lasă numai amprenta semi-ștearsă a unor șoapte, palide și ele. Ne trăim viețile de la distanță, de parcă ne-am viziona trăirile într-un afiș. Și tăcem într-un stil pehlivan; care nu dărâmă, erodează. Astfel, muțeniile intră, până la genunchi, în mâzga vorbirii; ca să aerisească și să panseze amintiri devalizate și cuvinte cu cearcăne.
Totul se reduce la cum primim tăcerile altora și cum ne păstrăm în ele. Tăcând, fugim de adevărurile în pantă, acelea numai ale noastre. Acceptăm că tăcere e unul dintre substantivele cele mai predispuse la adjectivare; și la hibridizarea opiniilor. Tăcerea ni se mai domolește așadar. O parte din ea întârzie printre coșmaruri, o altă parte dosindu-se printre cutele expectativei. Nimeni nu tace însă de capul lui. Și prea multele păreri ne livrează, finalmente, pândirii de sine. Ne consolăm cu ideea că murim în propriile cuvinte, dar viețuim în cele din abecedar.
Cutreierându-ne tăcerile în lung și-n lat, pipăim viitorul cu ochii bine-bine închiși ai vorbirii. Poate-poate dibuim o altă destinație, imprevizibilă, un alt eu, mai asertiv; și o lume altfel, mai puțin veștejită. Cu cine ne confruntăm? Cu tăceri smălțuite, prin care omul se eschivează din orice devenire: sunt nespuneri goale, seci sau doar placide. Nu rodesc nimic și nu îmbrățișează vreun prea plin oarecare. În scurt timp, le strângem cioburile cu fărașul. Sunt tăceri livide și răscoapte de frică. Absența individului din orice așezare lăuntrică ne lasă și tăcerea fără grai. Ea nu mai acostează pe nimeni. Iar cuvintele ce să facă? Se ocolesc, încâlcindu-și sensurile; pentru că timpanele, pline de muțenii, nu mai rabdă liniștea nimănui.
Silențiozitatea e o meserie grea. Un tăcut de profesie nu-și cruță tăcerile, le ciocnește de ale altora. Nu ratează niciuna, deși nu toate își fac efectul. Și nu trece nimic sub tăcere, filtrează totul prin ea. Tăcerea lui nu disimulează, decantează. Este un examen prin care ne devenim indicibili nouă înșine; ca să ne punem pe gânduri și să nu știm răspunsurile dinainte. În adâncimile muțeniei se depun, strat peste strat, euri prea puțin exersate. Vom afla, resemnați ori surprinși, dacă acestea se vor cățăra până sus, la nivelul limbajului; până în vârful ascuțit și rece al mărturisirii. Sau nu.
Totuși, nu coborâm nicicând într-o tăcere întâmplătoare și nu o îmbrățișăm, dintr-odată, pe cea mai ieftină. Curtăm tăceri bătrâne, altele june, muțenii scorojite ori machiate. Fiecare dintre noi își caută o tăcere mai ușor de dus: să i se potrivească cât de cât, măcar o vreme. În fine, o tăcere de vârsta lui; de-o seamă cu oamenii în al căror loc decide să nu vorbească. Dar nu chiar acum. Mai încolo, când vremea i se scurtează. Iar viața lui își cheamă capătul. Își asediază, așadar, deznodământul, apropiindu-și Marele Departe. Și își atrage sorocul după voia lui, coborând tăcut, în lăsata zilelor.
(Alain Corbin, Histoire du silence. De la Renaissance à nos jours)
