Metoda Leboyer: naşterea blândă, uşoară, naturală, nesupusă agresiunilor externe
Naşterea este un fenomen deosebit de complex, însoţit de o mare varietate de emoţii, de la bucurie, speranţă, încredere, la teamă şi îngrijorare, care implică mama, copilul, tatăl, persoanele care asistă. Însă durerile asociate naşterii, uneori insuportabile, au constituit un permanent motiv de preocupare, astfel că s-au căutat noi metode pentru a uşura acest moment magic: venirea pe lume a unui copil.
Frederick Leboyer, ginecolog şi obstetrician francez, a contribuit la dezvoltarea unei metode de a naşte: teoriile sale cu privire la naşterea fără violenţă au cunoscut o largă răspândire, chiar dacă acestea nu sunt aplicate peste tot, Leboyer comutând atenţia asupra mamei şi copilului, cerând respect pentru acel moment sacru, de o deosebită încărcătură emoţională.
Percepţia de stimuli dureroşi variază de la persoană la persoană şi este influenţată de mai mulţi factori, nu doar fizici, ci şi psihici (precum frica şi anxietatea) şi sociali. Femeile care doresc să nască natural, pot acţiona asupra acestor factori pentru a controla durerea. O componentă importantă a durerii percepute în timpul travaliului şi naşterii este teama, sporită de lipsa de pregătire şi conştientizare, dar și de numeroasele păreri și informații cu care au fost ”bombardate” femeile de-a lungul timpului.
Astfel că viitoarea mamă – care nu ştie ce se va întâmpla, nu cunoaşte dinamica naşterii şi, în plus, a auzit nenumărate poveşti alarmante – trăieşte travaliul cu o încărcătură mare de anxietate, care creşte, desigur, percepţia durerii. Cunoaşterea faptului că disconfortul contracţiilor este rezultatul muncii pe care organismul o desfăşoară pentru a permite naşterea copilului, ajută femeia să dea o semnificaţie diferită acestei experienţe. Pregătirea şi cunoaşterea dau putere, fizic şi psihic.
Profesorul universitar de medicină, Frederick Leboyer, are revelaţia unui fapt atât de comun, încât, timp de secole, a fost ignorat de medicina tradiţională şi ştiinţifică: potrivit dreptului natural, naşterea ”aparţine femeilor”, în ciuda faptului că ginecologii-obstetricieni au tendinţa să ”fure” femeii naşterea, sub pretextul că este ”ceva periculos”.
Medicina, ale cărei intervenţii sunt foarte utile şi importante atunci când situaţia o cere, a medicalizat, însă, şi a standardizat naşterea, acest proces firesc, natural, acest eveniment unic pentru mamă şi copilul său.
Riscul medicalizării, afirmă Frederick Leboyer, este de a comuta accentul de la protagoniştii reali ai naşterii, mama şi copilul care urmează a se naşte, la contextul în care se desfăşoară: mediul medical cu luminile puternic strălucitoare, echipa atent pregătită pentru intervenţie, aspiratoarele și tuburile pentru nas şi gură, incubatoarele, baia copilului, foarfecele pentru tăierea imediată a cordonului ombilical, etc…
În afară de metodologia elaborată pentru a învăţa femeia să se relaxeze înainte de naştere şi să respire în modul de a nu forţa, ci de a facilita travaliul şi naşterea, Leboyer stabileşte condiţii astfel încât să putem vorbi despre o naştere firească, blândă. În primul rând, aşteptarea, calmul, ritmul lent şi permiterea lucrurilor să se întâmple natural. Să se intervină cât mai puţin posibil asupra mamei şi copilului şi, de asemenea, foarte important – să se permită femeii să-şi aleagă poziţia optimă pentru ea în timpul naşterii, nicidecum să-i fie impusă…
Organismul femeii ştie – instinctiv – poziţiile antalgice (cele care reduc componenta dureroasă a contracţiilor, care cresc eficienţa acestora şi favorizează coborârea copilului în canalul de naştere).
S-a constatat că nu există a priori poziţii mai mult sau mai puţin recomandate. Moaşa poate propune femeii mai multe opţiuni, dar apoi mama decide, clipă de clipă, cea mai bună poziţie care urmează să fie adoptată, fiind călăuzită de instinct. Chiar și simplul fapt de a şti că are libertatea de a se mişca în voie ajută femeia însărcinată să trăiască travaliul cu o mai mare siguranţă şi linişte.
Dacă îi este lăsată libertatea de mişcare şi adoptarea poziţiei pe care o doreşte, femeia este capabilă să gestioneze mult mai bine durerea travaliului. Astăzi, multe centre de naştere recunosc acest drept al femeilor şi nu le obligă să rămână întinse în pat, într-o anumită poziţie (pe spate).
Pentru evitarea traumatismului de separare, Leboyer recomandă ca, odată ce bebeluşul vine pe lume, să fie sprijinit uşor pe burta mamei, astfel încât el să se poată calma şi să recunoască bătăile inimii mamei; cordonul ombilical, ultima legătură fizică dintre mamă şi copil, să fie tăiat mai târziu, numai după ce a încetat să mai bată, permiţând astfel demararea respiraţiei pulmonare într-o manieră progresivă, mai puţin traumatică.
De asemenea, manevrele medicale să fie efectuate, pe cât posibil, cu delicateţe, iar copilul să nu fie ţinut cu capul în jos şi așa-zis pălmuit pentru a i se stimula respiraţia; luminile să fie mai puţin intense, pentru ca ochii acestuia să se adapteze lent la luminozitatea diferită de cea din burta mamei, iar pentru a-i face mai uşoară tranziţia de la mediul umed la cel uscat, în care urmează să trăiască, băiţa în apă caldă să fie lăsată pentru mai târziu, la aproximativ o oră după naştere.
Frederick Leboyer sugerează ca specialiştii care asistă femeia şi copilul să menţină constant o atitudine respectuoasă, evitând zgomotul excesiv, mişcările bruşte, mirosurile puternice, pentru a nu tulbura nou-născutul.
Profesorul Leboyer nu doreşte să ţină un discurs moralist despre modul cum se vine pe lume, ci o atingere a conştiinţei umane, astfel încât viaţa să poată fi ceea ce este, în aşa fel încât fiinţă umană să poate fi primită în lume în cel mai bun mod posibil, ferită de orice traumatism inutil, pentru că, aşa cum afirma dr. Michael Odent, ”nou-născuţii sunt fiinţe umane complete, cu capacitatea de a experimenta o întreagă gamă de emoţii”.
