Mitologie. Shambhala, regatul ascuns
Asia de Sus este o regiune vastă care înglobează Asia centrală, Mongolia şi Tibet, caracterizată prin diversitate etnică şi religioasă. Populaţiile majoritare din această regiune sunt turcă, mongolă şi tibetană, precum şi o mică parte iraniană, în Pamir.
Deşi religia musulmană s-a impus peste tot, datorită adăpostului munţilor Himalaya şi deşertului, în Mongolia şi Tibet s-a conservat buddismul tibetan. Aici, deşi au existat războaie neîntrerupte între islamişti şi buddişti, religia Profetului nu a reuşit să se impună cu autoritate.
Tibetanii au multe legende minunate. Ei cred sincer, cu tărie, în existenţa unei lumi ascunse şi a unor oraşe aflate în interiorul munţilor sacri. Dar asemenea lor, tradiţia milenară a fost păstrată şi în conştiinţa turcilor, mongolilor sau chiar a musulmanilor care consideră ca acesta ar fi un paradis pierdut şi că rădăcinile lor se trag în mod misterios de acolo. Lumea ascunsă a fost numită Shambhala sau Shambala.
Nimeni nu ştie însă exact unde se află aceasta! Faimosul regat subteran este menţionat în textele budiste vechi, în special în cele aparţinând doctrinei Tantra Kalachakra. În hinduism sau bom, ea se numeşte Olmo-lung-ring. Unii călugări sau mistici hinduşi au declarat că au vizitat sau au avut viziuni cu Shambhala, lăsând descrieri interesante şi misterioase cu acest regat din adâncurile muntelui.
Este un fel de grădină a Edenului, unde oamenii şi-au găsit liniştea sufletească. Locuitorii ei au atins un grad înalt de evoluţie spirituală şi trăiesc cu toţii în fericire şi armonie.
Unde este, totuşi, Shambhala?
În Himalaya există o regiune misterioasă, Muztagh Ata (în limba turcă se traduce prin Tatăl Munţilor de Gheaţă), care reprezintă un adevărat creuzet religios, mai mult decât celelalte regiuni din vasta Asie centrală, deoarece se găseşte la frontiera dintre budism, islam şi sufism. Masivul muntos are în componenţa sa 21 de gheţari şi străbate o parte din districtul autonom kirghiz Kizil, Tashkurgan, regiunea autonomă uygură chineză Xinjiang şi se învecinează cu Pakistan şi Tibetul indian (Laddakh).
Muztagh Ata s-a opus cu înverşunare, timp de secole, islamizării regiunii, fiind un adevărat bastion al budismului. Un celebru pelerin buddist chinez, pe nume Xuanzhang, care a străbătut regiunea între secolele VI şi VII, a colectat o veche legendă budistă privind muntele. Muztagh Ata se află la vest de oraşul Wu-sha, care corespunde oazelor Yarkand şi Kargalik, la vest de Kotan.
Doi istorici islamişti din aceeaşi perioadă cu Xuanzhang au semnalat faptul că Muztagh Ata este obiectul unui cult al naturii, spuneau ei.
Abia în secolul XIX, europenii au cules altă legendă despre acest munte straniu, de la populaţiile locale de turci kirghizi. Primul european atras de acest munte a fost suedezul Sven Hedin, care l-a explorat între 1894- 1895, dar nu a ajuns pe culmea sa, deoarece şerpaşii din expediţie s-au dovedit foarte înspăimântaţi şi superstiţioşi.
Muntele a rămas un loc sacru şi respectat de toţi religioşii prezenţi în regiune, fie că este vorba de musulmanii şiiţi sau de budişti, care îngenunchează şi recită rugăciuni atunci când se apropie de el. Aici există nenumărate mănăstiri, mausolee, locuri de cult şi grote sacre, unde oamenii se roagă neîncetat.
Legendele spun că muntele sacru Muztagh Ata ar fi locuit de numeroase spirite, malefice sau benefice, de zeităţi. O legendă musulmană spune că pe vârful său s-ar afla palatul unei păsări fabuloase, Simurgh, care trăieşte departe de privirile oamenilor, dar care îi sfătuieşte pe conducătorii lor. O tradiţie anatoliană spune că pe munte se află ”un palat de diamant şi de rubine”.
Kirghizii au o legendă în care se povesteşte că pe culmea muntelui Mustangh Ata se găseşte un oraş numit Janaidar, construit într-o epocă în care fericirea şi pacea universală domneau peste lume. Dar, după această epocă, nu a mai avut loc niciun contact între acest oraş şi restul lumii, iar locuitorii săi au continuat să trăiască într-o fericire perfectă. În acest oraş paşnic se găsesc arbori fructiferi care dau fructe tot anul, flori care nu se ofilesc niciodată, femei care nu îmbătrânesc şi nu-şi pierd frumuseţea. Moartea, frigul şi obscuritatea au fost complet înlăturate.
Tradiţia orală a kirghizilor vorbeşte despre existenţa unui oraş ascuns într-o vale sau pe un pisc al muntelui, pe nume Janaidar, unde locuitorii îmbrăcaţi în alb trăiesc etern, fără a cunoaşte durerea. Janaidar poate fi Shambhala? Sau oraşul aurit ori palatul numit Qâf din legendele islamiste? Populaţia de acolo este fericită, trăiește în abundență şi nu cunoaşte nicio boală.
În Ramayana se vorbeşte, de asemenea, despre regatul ascuns numit Svetadvîpa, un oraş din Nord.
Termenul de Shambhala a apărut pentru prima oară în primele versiuni în limba sanscrită al Laghutatantrei, care s-ar traduce prin ”loc al fericirii” sau ”loc al păcii”. Tibetanii o traduc prin ”sursa fericirii”.
