Misterele Universului. Uluitorul corp uman. Genialitatea ADN-ului
Conform profesorului Richard Dawkins, cea mai convingătoare dovadă a evoluţiei o constituie ADN-ul.
În cartea sa, The Greatest Show on Earth (Cel mai mare spectacol de pe Pământ), el afirmă că acest cod ADN (adică limbajul ADN-ului) este acelaşi în toate formele de viaţă – un fapt, zice el, ce “arată mai clar decât orice altceva că toate creaturile vii sunt descendenţi ai unui singur strămoş.”
Această afirmaţie însă este una foarte înşelătoare, existând un număr de excepţii de la acest “fapt” – unele creaturi folosesc variaţii ale codului. Mai mult, aceste excepţii, precum şi natura codului însuşi, constituie de fapt unul dintre cele mai puternice argumente împotriva evoluţiei.
ADN-ul se găseşte în fiecare celulă din corpul nostru şi are un aspect frumos, având forma unor scări spiralate. Treptele (stinghile) sunt ca literele unui alfabet şi, urcând sau coborând scările, literele citite împreună formează cuvinte care au înţelesuri. În totalitate, sunt în jur de trei miliarde de litere în ADN-ul nostru, ceea ce înseamnă o cantitate foarte mare de informaţie – aproape o mie de cărţi de mărimea Bibliei. Spre exemplu, conţine informaţia necesară ca un prunc să crească dintr-un ovul fecundat – cum să fie construită inima, plămânii, creierul şi aşa mai departe. Ca adulţi, şi noi avem nevoie de ADN, aici depozitându-se software-ul ce controlează foarte mult din ceea ce se întâmplă înăuntrul nostru.
Una din funcţiile ADN-ului este aceea de a controla producerea multor proteine necesare menţinerii trupului într-o stare sănătoasă. Hemoglobina, de exemplu, trebuie să fie construită foarte atent, pentru a putea transporta eficient oxigen de la plămâni spre diferite părţi ale corpului. Unele proteine acţionează ca anticorpi, ceea ce ne permite să luptăm împotriva bolilor cauzate de bacterii şi viruşi. Unghiile degetelor noastre, ca şi părul nostru, sunt făcute din cheratină, o altă proteină. Deşi sunt sute de mii de proteine diferite, ele sunt toate alcătuite din aceleaşi blocuri, numite aminoacizi. Oamenii (precum majoritatea organismelor), posedă doar douăzeci de tipuri de aminoacizi, uniţi în lanţuri. O proteină obişnuită este alcătuită din câteva sute de aminoacizi. Prin alegerea fiecărui aminoacid şi a locului în care acesta este poziţionat în înlănţuire, diferite proteine pot fi fabricate, fiecare având funcţii foarte diferite.
Secvenţa de “litere” ADN este ca un limbaj, unde combinaţii diferite de litere au înţelesuri diferite. În timp ce alfabetul englezesc are douăzeci şi şase de litere, ADN-ul utilizează doar patru: A, C, T şi G. Folosind aceste patru litere, ADN-ul menţionează care aminoacid trebuie să fie poziţionat, precum şi locul acestuia în înlănţuire. Spre exemplu, în limbajul ADN, ”cuvântul” ce conţine cele trei litere, CAT, înseamnă “folosește aminoacidul histidina”; literele GGT înseamnă “folosește aminoacidul glicina”; literele GTG înseamnă “folosește aminoacidul valina”. O serie de astfel de “cuvinte” specifică secvența în care aminoacizii trebuie să fie asamblaţi. Deci CATGGTGTG înseamnă “asamblează histidina întâi, apoi glicina, apoi valina”.
Genialitatea ADN-ului
Sunt multe caracteristici ale codului ADN care-l fac foarte sofisticat. Una dintre acestea este felul în care ajustează erorile de copiere. În acelaşi fel în care folosim un software, când calculatorul copiază date de pe un hard în memorie, ADN-ul trebuie copiat înainte de a fi folosit. (Copia este de fapt o moleculă puţin diferită, numită ARN.) Erori de copiere au loc şi pot rezulta aminoacizi ce sunt asamblaţi în poziţii greşite în înlănţuire. Totuşi, limbajul ADN a fost configurat încât să minimizeze efectele unor astfel de erori. De exemplu, design-ul codului este astfel conceput încât, chiar dacă erorile au ca rezultat selecţia unui aminoacid incorect, cel selectat va avea caracteristici similare şi va funcţiona aproape la fel de bine că cel corect. În alte cazuri, o eroare va duce totuşi la selectarea unui aminoacid corect.
Limbajele umane precum engleza, franceza şi latina folosesc diferite coduri, adică ele folosesc combinaţii diferite de litere pentru a reprezenta aceleaşi lucruri. În engleză, “cel mai bun prieten al omului” este numit dog, în franceză chien şi în latină canis. În mod similar, limbajul ADN poate folosi multe coduri diferite, unde seturi diferite de litere pot specifica diferiţi aminoacizi. Asta se întâmplă pentru că nu există nimic în chimia literelor ADN sau în maşinăria care le citeşte şi le interpretează, care să necesite utilizarea unui anume cod. De fapt, sunt milioane de coduri alternative posibile, iar unele sunt mai potrivite ca altele în minimizarea efectelor erorilor de copiere. Ce este atât de remarcabil la limbajul ADN-ului nostru este că acest cod pe care-l foloseşte este deosebit de bun pentru a compensa erorile. Cu alte cuvinte, este un design optimizat. De fapt, unii cercetători au sugerat că, dintre toate codurile posibile, codul ADN standard (folosit de vastă majoritate a organismelor) poate fi chiar cel mai bun.
Poate evoluţia să producă un asemenea cod?
Unii evoluţionişti afirmă că selecţia naturală poate explica cum s-a optimizat limbajul ADN. Ei susțin că. timp de milioane de ani, mutaţiile ar fi adus schimbări codului şi, de fiecare dată când aceasta dădea naştere unui cod îmbunătăţit, “supraviețuirea celui mai puternic” ar fi dus la înlocuirea cu noul cod. Însă ideea că mutaţiile ar putea produce un nou cod funcţional este absurdă. Ar fi ca şi cum am schimba poziția câtorva taste pe tastatura unui calculator. Fără schimbări simultane în software-ul care asociază tastele cu literele, un număr mare de cuvinte ar fi scrise greşit. Aceasta l-a făcut pe unul din descoperitorii structurii ADN, Francis Crick, să susţină că, odată fixat, codul ADN ar fi îngheţat în loc, fiind foarte dificil, dacă nu chiar imposibil să fie schimbat.
În mod interesant, profesorul Richard Dawkins cunoaşte aceste dificultăţi. În cartea sa, The Greatest Show on Earth (Cel mai mare spectacol de pe Pământ), a scris:
“Orice schimbare în codul genetic… ar avea un efect catastrofic imediat, nu doar într-un singur loc, ci peste tot în organism. Dacă orice cuvânt… şi-ar schimba înţelesul, aşa încât să specifice un aminoacid diferit, aproape toate proteinele din corp s-ar schimba instantaneu… Spre deosebire de o mutaţie obişnuită, care ar putea, să zicem, să lungească un picior, să scurteze o aripă sau să întunece culoarea unui ochi, o schimbare în codul genetic ar schimba totul deodată, în tot corpul, iar asta ar însemna un dezastru.”
Dat fiind faptul că sunt milioane de coduri posibile, cei care susțin că selecţia naturală a optimizat codul trebuie să creadă că natura face minuni. Singurul mod în care ar fi putut funcţiona este dacă, iarăși şi iarăși, mutaţii multiple simultane ar fi schimbat o parte mare din ADN deodată, și în acelaşi timp ar fi schimbat și felul în care maşinăriile făceau proteinele să interpreteze noul cod. Mai mult, deoarece aproape toate organismele din natură folosesc acelaşi cod, aceast proces de optimizare ar fi trebuit să aibă loc foarte devreme în istoria evoluţiei, aşadar limitând drastic timpul valabil ca aceste miracole să se întâmple.
Confuzia lui Dawkins
În ciuda afirmaţiei lui Dawkins de mai înainte, cum că ADN-ul este universal în toate organismele, mai târziu în cartea sa recunoaşte că sunt, de fapt, şi câteva excepţii. Cu toate acestea, el crede despre ele ca sunt nesemnificative, fiind “prea mici” pentru a discredita argumentul său. Dar ele numai nesemnificative nu sunt: aşa cum am văzut, teoria evoluţiei este cu totul incapabilă să explice cum au apărut variaţii ale codului. Şi cum explică Dawkins natura optimizată a codului? Nu o menționează.
Conform evoluţioniştilor, procesele naturale cumva au făcut ca simple substanţe chimice să se alăture, ca să producă ADN-ul şi, în același timp, să producă toate maşinăriile necesare citirii și interpretării proteinelor complexe. Nimeni nu a demonstrat cum un asemenea lucru este posibil, dar oamenii de ştiinţă care se arată sceptici față de această teorie de multe ori se confruntă cu o ostilitate considerabilă. În acelaşi fel, cei care în mod deschis pun sub semnul întrebării capacitatea proceselor darwiniene de a optimiza codul ADN riscă opoziţie şi discriminare. De ce? Potrivit Bibliei, răspunsul este că aceste frumoase şi foarte sofisticate sisteme biologice dezvăluie un Creator, pe care mulţi cu disperare nu vor să-L recunoască.
În Psalmul 138:14, regele David a scris, “Te laud că sunt o făptură aşa de minunată” şi aceasta este cu siguranţă adevărat. Dumnezeul care ne-a făcut a fost meticulos până în cele mai mici detalii – ale unei infime molecule de ADN şi a maşinilor de fabricare a proteinelor din celulele noastre. El a proiectat sistemul, a stabilit codul optim şi a programat primele grupe de lucruri vii. Când vedem că acest cod este folosit de aproape toate creaturile, este destul de clar că viaţa vine de la un singur designer, așa cum învață Scriptura.
Cum reuşeşte codul nostru ADN să minimizeze efectele erorilor de copiere?
Codul folosit pentru a specifica forma proteinelor are o proprietate cunoscută ca “redundanță”. Având patru “litere” (cunoscute ca “baze” sau “nucleotide”) şi “cuvinte” din trei litere (cunoscute drept codoni), sunt 43 = 64 posibile “cuvinte” sau “codoni”. Totuşi, doar 20 sunt necesari, cum sunt doar 20 de aminoacizi folosiţi pentru construirea de proteine. Prin urmare, mai mult de un codon poate fi folosit pentru a specifica un anume aminoacid. De fapt, toţi cei patru codoni GTT, GTC, GTA şi GTG specifică aminoacidul valină; toţi cei patru codoni GGT, GGC, GGA şi GGG specifică aminoacidul glicină. În ambele cazuri, orice eroare în a treia bază va rezulta totuşi în selectarea aminoacidului corect. În mod similar, erori în codoni specificând alţi aminoacizi vor rezulta totuşi de multe ori în folosirea aminoacidului corect.
Mai mult, chiar dacă o eroare rezultă în alegerea unui aminoacid greşit, codul este aşa de inteligent proiectat încât cel selectat este foarte probabil să fie un bun substitut. Diferiţi aminoacizi au caracteristici diferite (din cauza aceasta diferite secvenţe de aminoacizi produc proteine ce au diferite funcţii). Spre exemplu, unii aminoacizi sunt acizi, alţii baze, în timp ce alţii sunt hidrofobi (respinşi de apă). Codonul GTG specifică aminoacidul valina, care este hidrofob. O eroare rezultând în schimbarea literei a două în C schimba codonul în GCG care specifică un alt aminoacid hidrofob, alanina. În mod similar, o eroare rezultând în schimbarea primei litere în C schimba codonul în CTG care specifică aminoacidul hidrofob leucina.
Codul care asociază codonii cu aminoacizii este unul din mai multe coduri care sunt folosite pentru a controla producţia proteinelor. Spre exemplu, ADN-ul este ambalat în pachete cunoscute drept cromozomi, iar felul în care ADN-ul este împachetat este folosit pentru a controla ce proteine sunt fabricate. Prin împachetarea ADN-ului mai strâns sau mai larg, spre exemplu, genele pot fi pornite şi oprite după cum este necesar. Aceste proces este cunoscut sub numele de “Cod Histonic”. Reglarea genelor este, de asemenea, afectată de ataşarea sau detaşarea de grupe chimice ale ADN-ului. Aceste tipuri de sisteme de reglare sunt cunoscute ca “epigenetice” – de la cuvântul grecesc “epi”, însemnând “asupra”. Ele acţionează asupra genomului, facilitând reprogramarea sa, permiţând diferitor programe să funcţioneze dependent de necesităţile organismului dintr-un anumit moment.
Adesea, o genă va fi folosită să producă un număr diferit de proteine. Aceasta se realizează prin copierea genelor şi apoi îmbinarea lor, asamblând împreună părţi de gene diferite. Aceasta este controlată de un “Cod de îmbinare”.
Niciun evoluţionist nu a arătat vreodată cum un astfel de sistem informatic sofisticat ar fi putut evolua prin procese darwiniene. Cei ce cred în astfel de lucruri fac aceasta printr-un act de credinţă oarbă.
