Misteriosul popor Viracochas, o rasă creată de zeii antici?
Poporul Viracochas – o rasă misterioasă de ”oameni aleși”, adesea descriși ca ”urmași ai zeilor”.
Viracochas au influențat istoria civilizațiilor din America de Sud, Oceania și, aparent, chiar Japonia.
Viracochas par să-și aibă originea în regiunea Boliviei de astăzi, fiind autorii unora dintre cele mai impresionante opere arhitecturale și tehnologice – din secolul V până în secolul al XVIII-lea.
Primii călători spanioli care au vizitat ruinele orașului bolivian Tiahuanaco pe vremea conchistei au fost absolut impresionați de dimensiunea construcțiilor și de aura misterioasă care le învăluia.
Cronicarul Pedro Cieza de Leon nota în jurnalele sale:
”I-am întrebat pe băștinași dacă aceste clădiri au fost construite pe vremea incașilor. Au râs de întrebare și mi-au spus că au fost făcute cu mult înainte de domnia incașilor și că… precum auziseră de la strămoșii lor, tot ce se vedea s-a ivit deodată, într-o singură noapte.”
Băștinașii i-au numit pe acești strămoși misterioși Viracochas (”oamenii zburători”).
Creatorii unor monumente impunătoare
Tiahuanaco a fost construit, inițial, ca port pe malurile lacului Titicaca, pe vremea când acesta era mult mai larg și cu peste 33 de metri mai adânc. Vastele construcții portuare, digurile, docurile, ba chiar și încărcăturile de piatră brută abandonate, confirmă această concluzie.
Într-adevăr, potrivit estimărilor neortodoxe ale profesorului, navigatorului, exploratorului și arheologului Arthur Posnansky (1873–1946), Tiahuanaco era un port activ prin anul 15.000 î. Hr., dată la care se presupune că ar fi fost construită Kalasasaya și a continuat să servească drept port mai bine de 5.000 de ani, vreme îndelungată.
În tot acest interval, portul principal s-a aflat la câteva sute de metri sud-vest de Kalasasaya, pe un amplasament cunoscut astăzi sub numele de Puma Punku.
Aici, excavațiile lui Posnansky au scos la iveală două docuri drenate artificiale, de-o parte și de alta a unui adevărat dig sau promontoriu magnific unde puteau acosta sute de corăbii deodată, ca să-și încarce și să descarce mărfurile.
Unul dintre blocurile de construcție din care fusese fasonat digul se află încă acolo și cântărește aproximativ 440 de tone.
Alte blocuri cântăresc între 100 și 150 de tone. Mai mult decât atât, majoritatea acestor monoliți au fost uniți între ei prin cleme de metal în forma literei I.
În toată America de Sud, o asemenea tehnică de construcție nu a fost descoperită decât la ruinele din Tiahuanaco.
Numai pe insula Elefantina de pe Nil, în Egiptul de Sus, mai putem observa, în ruinele blocurilor de piatră, șanțuri similare făcute pentru astfel de cleme.
Să fi fost oare Viracochas ”răspunzători” și pentru marile proiecte arhitecturale ale Egiptului Antic?
La fel de mult ne dă de gândit și apariția simbolului crucii pe multe dintre aceste blocuri antice. Se observă iarăși acest simbol, mai ales în zona de nord a Puma Punku, iar de fiecare dată forma este aceeași: un dublu crucifix cu un contur foarte clar, perfect echilibrat și armonios, gravat adânc în piatră.
Chiar și după cronologiile tradiționale, aceste cruci au cel puțin 1.500 de ani vechime. Cu alte cuvinte, au fost sculptate de oameni care nu aveau habar de creștinism, cu un mileniu înainte de apariția celor dintâi misionari creștini în Altiplano.
Vorbind despre simbolul creștin, de unde au ”împrumutat” oare creștinii acest simbol?
Probabil că nu doar din forma construcției pe care a fost bătut în cuie Iisus Hristos, ci și dintr-o altă sursă, mult mai veche, necunoscută.
Nu foloseau, de pildă, vechii egipteni o hieroglifă asemănătoare (ankh sau crux ansata) pentru a simboliza viața, suflul vieții, însăși eternitatea?
Să fi fost acest simbol originar din Egipt sau apăruse și mai devreme, prin alte părți misterioase?
Viracochas, goniți din Tiahuanaco de un cataclism natural?
Puma Punku ne dezvăluie o imagine impresionantă. Perimetrul exterior, care forma un dreptunghi lung de circa 100 de metri, închidea o colină joasă, ca o piramidă, acoperită cu ierburi înalte.
Zeci de blocuri masive din piatră zac împrăștiate peste tot, ca niște bețe de chibrit, după cum spunea Posnansky, în urma teribilului dezastru natural care a lovit orașul Tiahuanaco în mileniul XI î. Hr.
”Această catastrofă a fost provocată de mișcări seismice care au dus la revărsarea apelor lacului Titicaca, precum și la erupții vulcanice. Este posibil, de asemenea, ca această creștere temporară a nivelului apelor să se fi datorat ruperii unor diguri de pe lacurile din amonte, dinspre nord, situate la o altitudine mai mare, ape scăpate din zăgazuri care au coborât spre lacul Titicaca în torente năvalnice, de nestăvilit.”
Dovezile aduse de Posnansky în sprijinul ideii că un potop a devastat Tiahuanaco sunt următoarele:
”Descoperirea unei faune lacustre – Paludestrina culminea, Paludestrina andecola, Ancylus titicacensis, Planorbis titicacensis, etc. – aceleași aluviuni care conțin și rămășițe umane.
Posnansky asigură continuarea observațiilor astfel:
”Scheletele umane și de animale au fost găsite zăcând, într-un haos deplin, printre pietrele smulse, unelte, scule și o mulțime de tot felul de alte lucruri. Toate acestea au fost mutate, sparte și adunate într-un morman. Oricine sapă un șanț de doar doi metri nu poate nega forța distructivă a apelor, care, în combinație cu mișcările bruște ale terenului, a adunat la un loc toate aceste oase diferite, amestecându-le cu fragmente ceramice, cu bijuterii, unele și ustensile. Straturi de aluviuni acoperă întregul câmp de ruine, iar nisipul lacustru amestecat cu scoici din lacul Titicaca și cu cenușă vulcanică s-a adunat în piețele înconjurate de ziduri.
A fost, într-adevăr, o catastrofă cumplită cea care a năruit Tiahuanaco. Să fi fost această catastrofă naturală cauza migrației misteriosului popor Viracochas?
Dacă Posnansky are dreptate, atunci ”potopul” a avut loc cu peste 12.000 de ani în urmă. Ulterior, deși apele s-au retras în matcă, ”cultura de pe Altiplano nu s-a mai ridicat niciodată la un nivel înalt al dezvoltării, ci a decăzut total și definitiv”.
Această observație pare să susțină teoria conform căreia ”poporul ales” Viracochas a părăsit Tiahuanaco, îndreptându-se spre vest.
O limbă artificială
Una dintre cele mai ciudate moșteniri ale orașului Tiahuanaco și a poporului Viracochas rezidă în limba vorbită de indienii aymara – o limbă privită de unii specialiști drept cea mai veche din lume.
În anii ’80, Ivan Guzman de Rojas, un specialist bolivian în computere, a dovedit din întâmplare că limba aymara ar putea fi nu doar foarte veche, ci o limba fabricată, adică proiectată în mod deliberat și cu multă pricepere.
Deosebit la aceasta este caracterul aparent artificial al sintaxei, structurată rigid și neambiguă într-un asemenea grad încât pare de neconceput pentru limba normală, ”organică”. Structura ei sintetică, bine organizată, sugerează că aymare poate fi ușor transformată într-un algoritm computerizat, care să faciliteze traducerea dintr-o limbă într-alta.
Ivan Guzman de Rojas nota:
”Algoritmul aymara este utilizat ca limbaj-punte. Documentul original este tradus mai întâi în aymara și apoi, din aymara, în orice altă limbă.”
Să fie doar o coincidență faptul că în împrejurimile orașului Tiahuanaco se vorbește o limbă aparent artificială, care posedă o sintaxă prietenoasă din punct de vedere al computerelor?
Sau poate aymara este moștenirea marilor învățături atribuite de legende misterioșilor Viracochas?
Dacă da, ce alte moșteniri vor mai fi descoperite? Ce alte fragmente incomplete ale unei înțelepciuni vechi și uitate mai stau oare ascunse, fragmente care au contribuit, poate, la bogăția și diversitatea multor culturi care au evoluat în această regiune în cei 10.000 de ani anteriori conchistei spaniole?
Să fi posedat, de asemenea, fragmente cei care au realizat enigmaticele linii Nazca sau predecesorii incașilor, care au construit zidurile uluitoare de piatră de la Machu Picchu și Sacsayhuaman?
În miturile și legendele locale se vorbește și astăzi despre Viracochas cei care au plecat ”pășind pe apele” Oceanului Pacific sau ”călcând miraculos pe mare”.
Unde au plecat acei navigatori? Care erau scopurile lor? Și de ce au făcut eforturi atât de mari de a rămâne la Tiahuanaco pentru atât de mult timp? Ce au încercat să realizeze acolo, atât de important pentru ei?
Misterul continuă pe Insula Paștelui
Debarcând, în 1772, pe Insula Paștelui, exploratorul olandez Jacob Roggeveen (1659-1729) a fost uluit descoperind, în afară de impresionante statui (pe vremea aceea încă în picioare), un popor compus din două grupuri distincte de indivizi.
Primii, cei mai numeroși, aparțineau în mod clar rasei brune din Oceania. Ceilalți, casta nobiliara, erau oameni albi, foarte înalți, părul și barba de culoare roșie sau blondă și urechile alungite în mod artificial, prin atârnarea în lobi a unor cârlige de 10-15 cm. O astfel de alungire a urechilor a fost întâlnită și de spanioli la familiile albe conducătoare din imperiul incaș, care formau casta militară orejones (”urechi-lungi”).
Tradițiile pascuanilor susțin că strămoșii lor veniseră pe insula dinspre Est (Soare Răsare), înainte cu 57 de generații de sosirea olandezilor.
Polinezienii (”urechile-scurte”) veniseră doar cu 22 de generații înainte de 1772, dinspre Vest (Polinezia), fiind primiți cu prietenie de către ”urechile-lungi”.
Cele două grupări etnice au conviețuit o vreme, dar, până la urmă, diferența de cultură, mod de viață și idealuri a condus la un război. Aceasta deoarece polinezienii, copiii răsfățați ai naturii, care nu munceau decât pentru hrana zilnică, nu puteau înțelege fanatismul cu privire la muncă și creație a poporului alb Viracochas.
Învingători – datorită vicleniei, instinctului războinic, dar și numeric superiori – în lupta dusă împotriva paznicilor ”urechi-lungi”, polinezienii i-au masacrat pe toți la o dată situată între anii 1660-1700.
Descoperirile arheologice ale expediției conduse de Thor Heyerdahl (etnograf, biolog și aventurier norvegian cu realizări științifice în zoologie și geografie) au confirmat în 1947 că ”oamenii albi cu părul roșu” au fost omorâți și aruncați în Șanțul lui Iko, o uriașă lucrare în scop defensiv.
Singurul supraviețuitor al masacrului a fost un tânăr numit Ororoina, ai cărui urmași – întâlniți de olandezi în 1772 – s-au succedat de-a lungul a 12 generații la conducerea insulei.
Tehnologii aparent imposibile pentru acea vreme
Construcțiile realizate pe Insula Paștelui sunt absolut impresionante pentru o populație de maximum 2.000 de oameni.
Aceștia au ridicat aproape 1.000 de statui uriașe, platforme și rampe de piatră, galerii, fortărețe, peșteri și cariere săpate în stâncă dură, precum și satul sacru Orongo, cu ”observatorul său astronomic” din vârful vulcanului Rano Kao.
Legendele susțin că în acest loc au ”aterizat” pe insulă o parte din Viracochas (”oamenii zburători”) – aceasta fiind originea cultului ”oamenilor-fregată”, specific Insulei Paștelui.
Pe Rano Ka-ul s-au descoperit numeroase gravuri și sculpturi, reprezentând oameni cu aripi și capete de fregată, dar și ciudate personaje cu capetele rotunde, având ochi circulari, neobișnuit de mari.
Alte legende susțin că Viracochas au venit de pe continentul american, navigând pe mare, sub conducerea regelui Kon-Tiki (pe care pascuanii îl numesc Hotu-Matua).
Ei călătoriseră în corăbii mari, cu 3-4 catarge și 2-3 punți, având velatura dispusă într-un mod aparte (asemănător cu cel folosit de britanici la clipperele din secolul al XIX-lea). Aceste nave erau atât de mari încât puteau transporta sute de oameni.
Imaginile au fost descoperite pentru prima oară de Thor Heyerdahl, în 1956, sculptate pe pieptul uriașelor statui, pe suprafața pereților interiori ai vulcanului Rano Kao și în peșterile funerare, pline de sculpturi (necunoscute până la expediția lui Heyerdahl).
Tradiția spune că flota a acostat pe coasta de est a insulei (la plaja Anakena) unde, mai târziu, ”urechile-lungi” au sculptat o splendidă sferă de piatră, pe care au numit-o ”Buricul de aur al insulei”.
Poporul alb Viracochas a adus cu el cunoștințele avansate de astronomie, navigație, arhitectură, matematică, fizică și agricultură, scrierea rongo-rongo , cultul Soarelui, precum și o serie de plante specifice continentului sud-american, care nu puteau să ”treacă” oceanul decât păstrate în locuri ferite de umezeală și salinitate. Câteva exemple de astfel de plante includ Batata sau Kumara (cartoful dulce american), trestia de zahăr, trestia Scirpus Totora și planta medicinală Polygonum Acuminatum – ambele specii de apă dulce.
Faptul că Viracochas veneau din America de Sud este dovedit și de sculpturile lor de piatră: șerpi, ”culebra”, caimani, pinguini, batracieni, păsări, feline și chiar maimuțe, animale complet necunoscute polinezienilor.
Originea sud-americană a ”urechilor-lungi” poate fi demonstrată și lingvistic, prin analiza celor trei denumiri indigene ale insulei.
1) Te Pito o te Henua – ”Buricul Pământului” sau, mai precis, ”Buricul insulelor”. Aceasta este cea mai veche denumire, explicată de Thor Heyerdahl prin faptul că insula (fiind cea mai apropiată de Peru) este considerată nu doar veriga de legătură cu patria de origine, ci chiar locul din care se ”trag” (simbolic) toate celelalte insule din Pacific (tradiția polineziană numind ”naștere” descoperirea unei insule).
2. Rapa-nui – ”Râpa cea Mare” sau ”Patria Mare”. Este un obicei comun tuturor popoarelor să numească prima lor patrie drept ”Marea Patrie”. Viracochas nu s-au abătut de la această regulă, numind o insulă, aflată la vest, Rapa-iti, adică ”Mica Patrie”. Ori aceasta arată clar o deplasare de la est la vest, conform deplasării Soarelui.
3. Mata-Kite-Rani – ”Ochiul care privește spre cer” sau ”Vama cerului”. Luat ad literam , numele nu are niciun sens, dar dacă ținem seama că, de fapt, în polineziană Rani nu înseamnă doar ”cer”, ci simbolizează și patria originară (regatul muntos al Regelui-Soare, Kon-Tiki), aspectul ciudatei denumiri se clarifică.
Insula Paștelui este, într-adevăr, avanpostul Polineziei spre America de Sud, un adevărat ”ochi” care ”privește” pentru eternitate către Peru.
Este însă uimitor faptul că localitatea de pe coasta peruană care se găsește situată exact în fața Insulei Paștelui (și paralel cu vechiul orașului ruinat al lui Kon-Tiki din munții Anzi) are denumirea veche de Mata-Rani (”Ochiul cerului”).
Odiseea ”oamenilor cu părul roșu” nu s-a terminat însă prin masacrarea grupului pascuan. O parte dintre ei părăsiseră anterior Insula Paștelui, îndreptându-se spre Polinezia. Au descoperit și colonizat, succesiv, insulele Pitcairn, Morotiri, Rapa-iti, Raivaevae și Marchize, după cum dovedesc marile statui de piatră, terasele, fortărețele, sculpturile și templele Soarelui descoperite în expediția Heyerdahl.
Osemintele ”urechilor-lungi” au fost găsite în Rapa-iti și Raivaevae. Oameni cu pielea albă și părul roșu au fost întâlniți în toate aceste insule, în expedițiile căpitanilor Cook și Tasman (urmașii lor putând fi văzuți și astăzi în insula Marchize).
Tradițiile orale polineze susțin că strămoșii acestui popor au fost albi cu bărbi și plete roșii, veniți în corăbiile cu pânze sub conducerea Regelui-Soare Kon-Tiki.
Legendele spun că marile plute din lemn de balsa și corăbiile cu pânze soseau dinspre Pura, ”partea de cer de unde răsare soarele” (deci estul) și erau denumite Rongo-Rongo, după numele unui erou legendar alb și blond: Rongo = Fiul Soarelui.
Căpitanul Cook scria că polinezienii îl considerau compatriotul lui Rongo, întors acasă după o lungă călătorie și observa că, în mod remarcabil, în Egipt, Peru, Insula Paștelui și Polinezia, Zeul Soare era cunoscut sub același nume – Ra – fiind cea mai mare și mai importantă divinitate din Panteonul popoarelor respective.
Se poate constata, deci, că Viracochas au emigrat de la est la vest, din Peru până în arhipelagul Tahiti, dând naștere grupărilor etnice polineziene, cu pielea de culoare deschisă și trăsături europene, numiți de Cook – pentru perfecțiunea lor fizică – ”elenii mărilor australe”.
Majoritatea au fost însă masacrați de invaziile indienilor sud-americani veniți din Peru, dar mai ales din cauza migrațiilor inverse (vest-est) ale populațiilor melaneziene războinice (negroid-australide), care au dat naștere grupării polineze cu pielea brună, păr negru și creț, fețe late, nasuri turtite și buze groase.
Viracochas au plecat din Polinezia în largul Pacificului, mânați de o nepotolită sete de explorare sau poate urmând un traseu precis și bine determinat. Totuși, ultimele urme descoperite s-au oprit în Haiti.
În nicio altă insulă din Oceania nu au mai fost găsite dovezi ale prezenței lor, iar cercetările au demonstrat că nu au ajuns în Australia, Nouă Zeelanda sau Indonezia.
Unde să fi dispărut oare acești demni precursori ai căpitanului Cook? Nu cumva departe, în nordul Pacificului? Să fi fost ei, oare, strămoșii ciudatei populații albe Ainos din insula japoneză Hokkaido?
Misterioasa populație albă Ainu
Scrierile vechi japoneze vorbesc despre Ainu (sau Ainos), o ciudată populație albă din insula Hokkaido.
Strania grupare etnică prezenta în mod evident caractere somatice europene: înălțimea medie de 2 metri, prognatismul, pilozitatea și pigmentația rasei albe.
În general, acesta este maximum de informații care se pot afla din manuale sau chiar din multe studii de specialitate asupra acestui popor ”miniatural” (aproximativ 13.000 de oameni, conform ultimului recensământ din 2017), care a supraviețuit de-a lungul mileniilor în mijlocul Asiei, la 20.000 de km distanță de cele mai apropiate populații albe.
Puțini știu însă că grupa sanguină a populației Ainu este diferită de cele obișnuite, neputând fi întâlnită la alte popoare.
Ainu și-au păstrat nu doar limba, obiceiurile, cultura și modul de viață, dar și caracteristicile rasiale, fapt inexplicabil dacă ne amintim că erau plasați între două state puternice: Japonia și China.
Nimeni nu a reușit să afle când și de unde au apărut strămoșii populației Ainu în Asia, specialiștii fiind însă de acord că este improbabil ca din miliarde de oameni – aparținând rasei mongoloide – să apară ”întâmplător” câteva zeci de mii având caracterele biologice și genetice ale rasei albe.
Legendele lor afirmă că, într-un trecut foarte îndepărtat, ”viteazul și înțeleptul zeu Okikurumi Kamui a aterizat în nordul insulei Hokkaido”. Nava sa metalică, sclipitoare, era argintie ziua și roșie în timpul nopții, producând un zgomot ca de tunet atunci când se înălța spre cer. El a stat câteva anotimpuri printre oameni, învățându-i agricultură, meșteșuguri, artă și înțelepciune, oferindu-le un cod de legi morale și sociale, după care ”s-a înălțat cu nava către stele, dispărând pentru totdeauna”.
Oare ce i-a determinat pe Ainu să ”născocească” povestea unei nave care zbura cu zgomot și își schimba culoarea? De unde știau că este posibil zborul spre stele?
Ainu – posibilii urmași ai ciudatului popor alb, sud-american, Viracochas – sunt un grup etnic ciudat, apartenența lor la una dintre principalele rase terestre (cea europoidă) fiind incontestabilă, în pofida problemelor legate de grupa lor sanguină.
Urma poporului Viracochas se pierde din momentul în care aceștia au navigat de pe Insula Paștelui. Unele teorii susțin că supraviețuitorii masacrului au navigat spre nord, către insulele Japoniei. Alți cercetători cred că Viracochas s-au întors spre vest, ajungând în cele din urmă în Mexic, acolo unde au fost găsite câteva vestigii capabile să susțină această teorie.
Este totuși posibil ca Ainu să fie descendenții direcți ai misteriosului popor Viracochas?
Sunt ei oare urmașii zeilor veniți din spațiu? Sunt oare rezultatul unor modificări genetice din trecut, care au transformat Viracochas într-o specie superioară, capabilă să realizeze construcții monumentale absolut uluitoare?
(sursa: Misterio)
