Realităţile de astăzi sunt o expresie a formării şi dezvoltării continue a personalităţii umane. Organismele vii reprezintă nişte sisteme dinamice energetice ce se supun legilor universului fizic.

Sigmund Freud a acceptat aceste idei, mai apoi înaintându-le în concepţiile sale vizavi de funcţionarea psihicului.

În prezentul articol facem o incursiune analitică cu privire la viaţa şi opera lui Sigmund Freud, la structura psihicului uman în concepţia sa (freudiană), la doctrina psihanalitică şi la rolul psihanalizei în societatea contemporană.

Sunt analizate cele trei niveluri ale psihicului uman în concepţia lui Sigmund Freud: conştientul, preconştientul şi inconştientul (definit mai apoi prin alte trei structuri fundamentale: id (sinele), ego (eul) şi superego (supraeul).

Sunt prezentate detaliat aspecte introductive referitoare la doctrina psihanalitică a lui Sigmund Freud (psihanaliză), în faza ei de debut cu scop pur terapeutic, căutând să vindece isteria, treptat evoluând într-o vastă doctrină a filosofiei vieţii psihice. Este dimensionat rolul psihanalizei în societatea contemporană, cu multiple aplicaţii în viaţa cotidiană.

Una dintre cele mai semnificative e terapia psihanalitică, orientată spre studierea inconştientului. La fel de important este faptul că sunt identificate lacunele teoriei psihanalitice.

Ce este personalitatea?

La această întrebare au încercat să dea răspuns reprezentanţii diferitelor orientări, inclusiv Sigmund Freud, autorul doctrinei psihanalitice.

Psihologii americani Larry A. Hjelle şi Daniel J. Ziegler menţionează că ”în toată istoria omenirii foarte puţine idei au avut o influenţă atât de vastă şi puternică” asupra civilizaţiei apusene, cum a avut-o freudismul.

În decurs de 45 ani de activitate ştiinţifică şi practică clinică, Freud a creat:

1) prima teorie desfăşurată a personalităţii;

Anunt

2) un sistem clinic de observări bazate pe experienţa lui terapeutică şi psihanaliză;

3) o metodă originală de tratare a dereglărilor nevrotice;

4) o metodă de investigaţie a acelor procese psihice, care aproape că nu pot fi studiate cu ajutorul altor procedee.
În cele ce urmează ne vom referi la viaţa şi opera lui Sigmund Freud, la structura psihicului uman în concepţia lui Sigmund Freud, la doctrina psihanalitică a lui Sigmund Freud şi la rolul psihanalizei în societatea contemporană.

 

Viaţa şi opera lui Sigmund Freud

Sigmund Freud s-a născut pe 6 mai 1856, într-o familie de evrei, în orăşelul austriac Freiberg, astăzi Příbor/Republica Cehă.

El era cel mai mare dintre cei şapte copii. Tatăl său, vânzător de blănuri, avea doi copii din căsătoria precedentă şi era deja bunic în momentul când s-a născut Sigmund. Când acesta avea patru ani, familia sa, din cauza problemelor financiare, s-a mutat la Viena. El a trăit permanent aici, însă, cu un an înainte de a muri, a emigrat în Anglia.

Chiar din primii ani de şcoală Freud învăţa excelent. Cu toate că familia lui nu era una înstărită şi trăia într-un apartament mic şi aglomerat, părinţii au făcut totul pentru ca Sigmund să aibă parte de cele mai bune condiţii, uneori şi cu preţul defavorizării celorlalţi copii din familie. Ca şi toţi alţi tineri din acea perioadă, el a primit o pregătire clasică: a învăţat limbile greacă şi latină, a studiat operele poeţilor clasici, dramaturgilor şi filosofilor – Shakespeare, Kant, Galilei, Schopenhauer, Nietzsche.

Pasiunea lui pentru literatură era într-atât de mare, încât datoriile lui faţă de magazinul de cărţi creşteau permanent. La terminarea şcolii, Freud avea nu doar cunoştinţe temeinice de greacă, latină, germană şi ebraică, ci învăţase şi franceza, engleza.

În copilărie, îşi amintea Freud, dorea să devină general sau ministru, însă, din cauza concepţiilor antisemite, dorinţele sale rămâneau irealizabile, cu excepţia medicinii şi jurisprudenţei. El a ales medicina, fiind admis, în anul 1873, la facultatea respectivă a Universităţii din Viena. În timpul studiilor el a fost influenţat de marele psiholog Ernst Brücke.

Acesta a înaintat ideea că organismele vii reprezintă în sine nişte sisteme dinamice energetice, care se supun legilor universului fizic. Freud a acceptat aceste idei, mai apoi înaintându-le în concepţiile sale vizavi de funcţionarea psihicului.
Ambiţia îl îndemna pe Freud să săvârşească o anumită descoperire care l-ar fi făcut vestit încă în anii de studenţie. El şi-a adus aportul în ştiinţă prin faptul că a descris noi însuşiri ale celulelor nervoase la peştii de aur, precum şi prin faptul că a confirmat prezenţa ouălor la masculii ţiparilor de mare.

Însă o descoperire mai mare a constat în faptul că la tratamentul unor boli poate fi utilizată cocaina. El însuşi a întrebuinţat cocaina fără anumite consecinţe negative şi i-a prorocit acestui preparat rolul de panaceu, nemaivorbind de
eficienţa acestuia ca anestezic. Mai târziu, când a fost cunoscut faptul despre dependenţa narcotică a cocainei, entuziasmul lui Freud a diminuat.

După obţinerea licenţei medicale în 1881, Freud s-a angajat la Institutul de anatomie a creierului şi a efectuat investigaţii în plan comparativ: creierul omului adult şi al fătului. Deşi niciodată nu a fost pasionat de medicină, curând a început să practice activitatea de neuropatolog. Pe tânărul Freud l-a determinat să ia această decizie salariul mic la Institutul de Ştiinţe şi anturajul antisemit care nu-i permitea să avanseze în funcţie. Freud s-a îndrăgostit şi a recunoscut că dacă cândva va întemeia o familie, va avea nevoie de o muncă bine remunerată.

Anul 1885 s-a dovedit a fi unul de cotitură în cariera lui Freud. El a primit bursa de cercetător, care i-a permis să plece la Paris şi timp de patru luni să facă stagiere la Jean Şarco, care era recunoscut ca unul dintre cei mai mari neuropatologi din acea vreme. Şarco a studiat cauzele şi tratamentul isteriilor. Pacienţii bolnavi de isterie posedau aşa simptome ca paralizia membrelor, orbire şi surzenie. Aplicând sugestia în stare de hipnoză, Şarco putea induce, dar şi exclude multe din aceste simptome isterice. Lecţiile lui Şarco şi argumentele clinice l-au impresionat mult pe Freud, cu toate că mai târziu el nega rolul hipnozei ca metodă de tratament al isteriilor. În acest scurt interval de timp în spitalul Pitié-Salpêtrière Freud a devenit neuropatolog.

În 1886, s-a căsătorit cu Martha Bernays, cu care a trăit mai mult de o jumătate de secol şi care i-a născut trei fete şi trei băieţi. Fiica mai mică, Ana, a mers pe urmele tatălui şi cu timpul a ocupat un statut de lider în orientarea psihanalitică.

În anii ’80 ai sec. XIX, Freud a început să colaboreze cu Josef Breuer, unul dintre cei mai vestiţi medici vienezi, care obţinuse anumite succese în tratamentul pacienţilor de isterie prin aplicarea metodei de a povesti bolnavilor despre propriile simptome. Împreună cu Breuer, a efectuat o cercetare comună pentru a scoate în evidenţă cauzele psihologice ale isteriei şi metodele de terapie. Munca lor s-a încununat cu publicarea cărţii ”Cercetarea isteriei” (1885), în care au ajuns la concluzia că principalul motiv al manifestării simptomelor de isterie este înăbuşirea amintirilor despre evenimentele care au traumatizat sufletul bolnavului.

Apariţia acestei publicaţii uneori este considerată ca temelie a psihanalizei, însă perioada mai creativă în viaţa lui Freud a fost în anii următori. Când, însă, a văzut lumina tiparului această carte, relaţiile personale şi profesionale dintre aceşti doi savanţi brusc s-au întrerupt, motivele nefiind cunoscute nici până astăzi, deşi unul din biografii lui Freud, Ernest Jones, afirma că Breuer categoric nu împărtăşea ideea lui Freud privitor la întrebarea despre rolul sexualităţii în etiologia isteriei. Un alt cercetător presupunea că Breuer ar fi avut rol de tată. Aceşti doi oameni nu s-au mai întâlnit însă niciodată ca prieteni.

Afirmaţiile lui Freud despre aceea că la baza isteriei şi a altor tulburări psihice stau problemele legate de sexualitate au contribuit la exmatricularea lui din societatea medicală vieneză în 1896. În acest timp, Freud practic nu avea lucrări care ar fi stat la temelia elaborării teoriei psihanalitice.
Intervalul dintre 1896-1900 a fost o perioadă de singurătate productivă. În acest timp, a început să-şi analizeze visele, iar după moartea tatălui, din 1896, practică zilnic autoanaliza cu o jumătate de oră înainte de vis.

O lucrare importantă ”Interpretarea viselor” (1900) se axează pe analiza viselor proprii. Cu toate acestea, slava şi recunoaşterea lui Freud ca savant erau încă departe. Pentru această lucrare a primit doar un onorariu de autor în sumă de 290 dolari. În următorii opt ani a vândut doar 600 de exemplare. Timp de cinci ani autoritatea lui Freud, datorită acestei publicaţii, a crescut într-atât încât a devenit cunoscut în toată lumea.

În 1902 a fost fondată Societatea ”The Psychological Wednesday Society”, care era frecventată de un cerc ales de intelectuali ce împărtăşeau ideile lui Freud. În 1908, această societate a fost redenumită în Societatea psihanaliştilor vienezi. Mulţi dintre colegii lui Freud au devenit psihanalişti vestiţi, fiecare în domeniul său. Printre cei principali îi putem enumera pe Ernest Jones, Sandor Ferencz, Carl Gustav Jung, Alfred Adler, Otto Rank. Mai târziu Adler, Jung şi Rank au ieşit din această societate şi au format şcoli ştiinţifice concurente.

Perioada anilor 1901-1905 a fost fructuoasă, deoarece Freud a publicat mai multe lucrări: ”Psihopatologia vieţii cotidiene” (1901), ”Trei eseuri privind teoria sexualităţii” (1905) şi ”Cuvântul de spirit şi raportul său cu inconştientul” (1905). După apariţia cărţii ”Trei eseuri privind teoria sexualităţii”, în care autorul presupune că copiii se nasc cu trebuinţe sexuale, el a fost învinuit că suferă de perversiuni sexuale, că este un om imoral şi indecent (obscen) şi multe instituţii medicale au fost boicotate pentru acceptarea ideilor lui Freud despre sexualitatea infantilă.

În 1909, Stanley Hall l-a invitat pe Freud la Universitatea Clark, statul Massachusetts, unde i s-a acordat titlul Doctor Honoris Causa. Popularitatea savantului a crescut într-atât, încât pacienţi din lumea întreagă se înscriau la consultaţii. Dar avea şi probleme. În 1920, a murit fiica sa (de 26 de ani), însă cea mai grea încercare pentru savant rămânea destinul celor doi feciori care luptau pe front.

Sub influenţa atmosferei pe care o crease cel de-Al Doilea Război Mondial şi a unei noi unde de antisemitism, savantul, în vârstă de 64 de ani, a elaborat concepţia instinctului universal uman – concepţia tendinţei spre moarte vizavi de concepţiile pesimiste despre viaţă. El continuă să lanseze noi idei în cărţile pe care le publică, cele mai importante fiind: ”Introducere în psihanaliză” (1920), ”Dincolo de principiul plăcerii” (1920), ”Ego şi Id” (1923), ”Viitorul unei iluzii” (1927), ”Civilizaţia şi neajunsurile ei” (1930), ”Conferinţe despre Introducerea în psihanaliză” (1933) şi ”O privire asupra psihanalizei” (1940), publicate postmortem.

Freud a fost un scriitor foarte talentat, confirmare a acestui fapt fiind decorarea sa, în anul 1930, cu Premiul
Geothe în literatură.

Războiul a lăsat o amprentă puternică asupra reprezentărilor savantului despre viaţă. Munca clinică cu soldaţii răniţi i-au extins înţelegerea despre varietatea şi fineţea simptomelor psihopatologice. Intensificarea antisemitismului în anii `30 ai sec. XX, de asemenea, a avut o influenţă mare asupra concepţiei lui despre natura socială a omului. În 1932, el a devenit pentru nazişti ţinta batjocorilor (în Berlin, public i-au fost arse cărţile de câteva ori). Freud comenta aceste acţiuni astfel: ”Ce progres. În Evul mediu m-ar fi ars de viu pe mine, acum se mulţumesc cu arderea cărţilor mele”.

Cu ajutorul cetăţenilor influenţi ai Vienei, el a reuşit să părăsească orașul, după invazia naziştilor în 1938.

Ultimii ani de viaţă ai savantului au fost dificili. Din 1923 s-a îmbolnăvit de cancer – care i-a atacat maxilarul şi esofagul (fuma zilnic câte 20 de ţigarete cubaneze). El a refuzat categoric să se trateze medicamentos, cu excepţia unei doze mici de aspirină. Freud muncea asiduu, cu toate că a suportat 33 de intervenţii chirurgicale foarte dificile, din care cauză purta o proteză foarte incomodă, care-l împiedica să vorbească.

Sigmund Freud a decedat la 23 septembrie 1939, la Londra, unde a nimerit ca emigrant transferat.

Operele lui Sigmund Freud au fost editate în 24 de volume în Anglia şi au fost difuzate în toată lumea.

Structura psihicului uman în concepţia lui Sigmund Freud

Această concepţie mai este numită ”model topografic” al psihicului uman după Freud. Acest model a fost aplicat în prima perioadă a dezvoltării psihanalizei de către Freud. În conformitate cu acest model, în viaţa psihică a omului pot fi evidenţiate trei niveluri: conştientul, preconştientul şi inconştientul. Freud trata aceste niveluri în unitatea lor, demonstrând concomitent gradul de conştientizare a unor astfel de fenomene psihice precum gândurile şi fanteziile.

Conştientul, după Freud, se constituie din senzaţii şi trăiri afective pe care omul le conştientizează în momentul dat. Freud insista asupra faptului că numai o parte nesemnificativă a vieţii psihice face parte din sfera conştientă – gândurile, percepţia, sentimentele, memoria.

În viziunea autorului, un anumit conţinut este conştientizat doar într-un interval scurt de timp, iar după aceasta el se scufundă rapid în preconştient sau în inconştient pe măsura faptului în care atenţia omului trece la alte semnale. Conştiinţa conţine doar un mic procent din toată informaţia care se păstrează în creier.

Preconştientul conţine experienţa omului care în momentul dat nu este conştientizată, dar care poate să se reîntoarcă în conştiinţă fie spontan, fie în rezultatul unui efort minimal. De exemplu, omul poate să-şi amintească cărţile sale preferate. În viziunea lui Freud, preconştientul construieşte punţi între conştient şi inconştient.

Anunt

Cea mai profundă şi semnificativă regiune a raţiunii umane, după Freud, o constituie inconştientul. Acesta este un depozit al impulsurilor instinctive primitive, al emoţiilor şi reamintirilor care atât de mult ameninţau conştiinţa, încât au fost refulate (respinse) în inconştient. Drept exemple ar putea servi traumele uitate din copilărie, sentimentele duşmănoase faţă de părinţi, dorinţele sexuale înăbuşite, visele, lacunele, nevrozele, psihozele, comportamentele rituale ş.a. Aceste impulsuri instinctive primitive determină în mare măsură activitatea noastră cotidiană.

Freud nu a fost primul care a atras atenţia asupra semnificaţiei proceselor inconştiente în conduita umană. Spre deosebire de predecesorii săi, el i-a acordat concepţiei despre inconştient un statut empiric, adică trata inconştientul
ca o realitate care poate fi demonstrată şi verificată. Trăirile inconştiente, spre deosebire de cele preconştiente, sunt
absolut inaccesibile pentru conştientizare, dar ele determină acţiunile oamenilor într-o măsură semnificativă.

La începutul sec. XX, Sigmund Freud şi-a revizuit modelul conceptual al vieţii psihice şi a introdus în anatomia personalităţii trei structuri fundamentale: id(sinele), ego(eul) şi superego(supraeul).

Această divizare a personalităţii este cunoscută ca model structural al vieţii psihice. Interacţiunea dintre aceste structuri
de personalitate şi nivelurile conştiinţei este reprezentată sub formă de diagramă în figura de mai jos:

Astfel, putem observa că sfera id este complet inconştientă, în timp ce ego şi superego acţionează la toate trei niveluri ale psihicului.

Id-ul provine de la latinescul sine şi înseamnă, după Freud, doar aspectele primitive, instinctive şi înnăscute ale personalităţii. Id funcţionează doar în sfera inconştientă şi este în strânsă legătură cu impulsurile instinctive biologice – hrana, somnul, defecarea, copulaţia – care aprovizionează comportamentul nostru cu energie. Id este ceva obscur, haotic, ce nu cunoaşte niciun fel de legi şi nu se supune la niciun fel de reguli, fiind primitiv faţă de orice limitări şi exprimă principiul primordial al întregii vieţi umane: descărcarea momentană a energiei psihice, provocată de impulsurile biologice, în special de cele sexuale şi agresive. Descărcarea imediată a fost numită principiul plăcerii.

Freud trata id-ul în calitate de intermediar între procesele psihice şi cele somatice din organism. Id joacă rol de rezervor al impulsurilor instinctive primitive şi se alimentează cu energie din procesele organice. Potrivit lui Freud, conflictele din id pot fi rezolvate pe două căi:

a) prin sublimare (substituire, înlocuire prin care impulsurile id sunt orientate spre o activitate socială acceptabilă – spre creaţie literară, artistică, muzicală, ştiinţifică, etc.);

b) prin refulare (respingerea impulsurilor nedorite din sfera conştientului în cea a inconştientului).

Ego (din lat. ego – eu) este un component al psihicului responsabil de luarea deciziilor. Ego acţionează în corespundere cu normele sociale şi cu conştiinţa personală. De exemplu, pentru a-şi satisface trebuinţele în alimentaţie, omul nu procedează ca animalele, direct, ci amânat, mijlocit, prin intermediul muncii, banilor, cumpărării. Astfel, ego se supune principiului realităţii şi îndeplineşte funcţia de ”organ executiv”.

Superego (supraeul) – în societate, omul se conduce de anumite norme, valori, etică. Toate acestea el le obţine prin formarea supraeului, adică ceea ce e superior lui: conştiinţa socială. Superego se constituie din două părţi: conştiinţa personală şi idealul. Conştiinţa personală, după Freud, se formează prin pedepse, iar idealul prin încuviinţare.
La copil, superego apare atunci când începe a deosebi ce e bine şi ce e rău, ce e adevărat şi ce nu, ce este
moral şi ce este imoral, etc. Aceasta are loc aproximativ în perioada de la 3 la 5 ani.

Supraeul se consideră pe deplin format când controlul din partea părinţilor este substituit cu autocontrolul.
Superego, încercând să stopeze tot felul de impulsuri condamnabile social provenite din partea idului (sinelui), încearcă să orienteze omul spre desăvârşirea absolută în vorbire, gândire, fapte. Vorbind succint, supraeul încearcă să convingă eul în prioritatea scopurilor ideale asupra celor reale.

Eşuarea tentativelor de sublimare ori de compensare a conflictelor interioare ale individului poate conduce la o inadaptare a celui în cauză şi, în final, poate determina săvârşirea infracţiunii. În concepţia lui Freud, diferenţa dintre infractor şi non-infractor s-ar situa la nivelul supraeului care acumulează tradiţiile şi idealurile trecutului, în sfera Sinelui şi a Eului neexistând deosebiri semnificative.

Freud a făcut puţine tentative de a analiza fenomenul criminal, de aceea scrisoarea lui către Albert Einstein poate fi considerată ca o excepţie. Astfel, la 30 iulie 1932, Einstein, ca reprezentant al Ligii Naţiunilor, s-a adresat lui Freud cu întrebarea despre existenţa posibilităţii de limitare a agresivităţii. În scrisoarea de răspuns, Freud foarte sceptic a apreciat şansele întrebuinţării metodei sale în afara medicinii, considerând că forţele pulsionate fundamentale ale individului sunt Erosul, ca sistem pulsionat hedonic şi vital, şi Thanatosul, ca sistem distructiv.

Zis altfel, Erosul, ca instinct al vieţii şi al dragostei şi Thanatosul, ca instinct al urei şi al morţii. Dar ”întotdeauna ar fi posibil de a-i uni pe oameni sub instinctul vieţii şi al dragostei, dacă vor rămâne şi aceia împotriva cărora va fi îndreptată agresia. Scoaterea agresivităţii dincolo de hotarele comunităţii este doar un mijloc de eliberare a manifestărilor agresive dintre membrii acestei comunităţi”.

Mecanismele de apărare a eului

Freud defineşte mecanismele eului ca o strategie conştientă, pe care o foloseşte individul pentru apărarea exprimării deschise a impulsurilor id şi a presiunii superego. El presupunea că ego reacţionează la pericolul impulsurilor id pe două căi:

1) prin blocarea exprimării impulsurilor în comportamentul conştient;

2) prin denaturarea impulsurilor în aşa măsură, încât intensitatea lor iniţială să se micşoreze sau să se abată în altă parte.

Toate mecanismele defensive au două caracteristici comune:

1) ele acţionează la nivel inconştient şi de aceea sunt mijloace de autoînşelare;

2) ele denaturează, neagă sau falsifică percepţia realităţii pentru a face anxietatea (neliniştea) mai puţin ameninţătoare pentru individ.

De regulă, oamenii aplică diverse mecanisme în vederea soluţionării conflictelor sau diminuării neliniştii.
Acestea sunt: refularea, proiecţia, substituirea, raţionalizarea, regresia, sublimarea, negarea, ş.a.

Refularea – Freud considera refularea ca defensivă primară a eului, deoarece ea asigură calea directă spre evitarea neliniştii, anxietăţii. În viziunea lui, refularea reprezintă un proces de eliminare din conştiinţă a gândurilor şi sentimentelor care provoacă suferinţe. De exemplu, refularea este folosită ca mecanism defensiv de către cei bolnavi de impotenţă, frigiditate, gastrite, ş.a.

Proiecţia reprezintă un proces prin intermediul căruia omul prescrie gândurile, sentimentele şi comportamentul personal inacceptabil altor persoane. De exemplu, studentul care nu s-a pregătit cum trebuie pentru examen prescrie nota mică testării desfăşurate necinstit sau dă vina pe profesor că nu a explicat tema respectivă la ore, etc.ț

Substituirea. Mecanismul ei constă în readresarea de la obiectul sau persoana mai periculoasă la una mai puţin periculoasă. De exemplu, copilul care a fost pedepsit de părinţi o izbeşte pe sora sa mai mică sau strică jucăriile ei.

Raţionalizarea constă în argumentarea falsă, datorită căreia comportamentul iraţional este prezentat astfel încât pare destul de raţional şi îndreptăţit în faţa celor din jur. De exemplu, în fabula lui Esop, vulpea care nu putea ajunge ciorchinele de poamă a decis ca ea încă nu este coaptă.

Regresia înseamnă întoarcerea spre modele de comportament infantile. De exemplu, adulţii manifestă nemulţumire, nereţinere, bosumflare, etc.

Sublimarea este un mecanism prin care impulsurile id (hrana, somnul, defecarea, copulaţia) sunt orientate spre un activism social acceptat (ştiinţă, artă, cultură, sport, ideologie, etc.).

Negarea – mecanism prin care omul refuză să recunoască că s-a întâmplat un eveniment neplăcut. De exemplu, copilul neagă moartea pisicii dragi şi continuă să creadă că ea este încă vie.

Astfel, după Freud, mecanismele defensive reprezintă nişte căi folosite de către psihic în faţa unei ameninţări externe sau interne.

 

Doctrina psihanalitică a lui Sigmund Freud

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, doctrină înseamnă ”totalitate de principii, de idei fundamentale ale unui sistem filosofic, politic, ştiinţific”.

Sigmund Freud a pus bazele unei doctrine psihologice, cunoscute sub numele de psihanaliză. Sub această denumire, concepţia freudiană se prezintă ca un puternic curent – freudismul.

Domeniul pe care l-a abordat Freud a fost acel al psihicului atât sub aspectul lui normal, cât şi cel patologic.

Ce este psihanaliza?

Freud a definit-o ca o metodă terapeutică a unor maladii nervoase.

Această menire a avut-o în faza ei de debut şi avea un scop pur terapeutic, căutând să vindece isteria.

Amploarea cu care ni se prezintă azi, sintetizarea întregii concepţii psihanalitice apare ca o vastă doctrină a filosofiei vieţii psihice. Astfel, în domeniul clinicii psihiatrice psihanaliza constituie o nouă psihoterapie şi o metodă explicativă psihologică a fenomenelor psihice morbide, iar în domeniile extramedicale – o metodă de investigaţie psihologică, de exploatare a mecanismelor psihice.

Aceste două concepţii reprezintă, în fond, întreaga evoluţie a concepţiei freudiene, începând ca o modestă psihoterapie, impunându-se apoi cu măreţia unei doctrine revoluţionare.

Astfel, principiile de bază ale psihanalizei freudiene sunt următoarele:
• principiul psihodinamismului;
• principiul determinismului intrapsihic;
• principiul afectului;
• principiul inconştientului ca bază a întregii psihologii;
• principiul psihosexualităţii;
• principiul proceselor mentale infantile ca bază a întregii dezvoltări ulterioare a vieţii psihice a individului şi a colectivităţii.

 

Principiul psihodinamismului

Potrivit acestui principiu, viaţa psihică e un complex de tendinţe care se găsesc într-o mişcare continuă, orice proces psihic reprezentând forţa unei cantităţi de energii psihice pe cale de elaborare.

Din acest punct de vedere, psihologia freudiană capătă aspectul unei psihologii dinamice ce contrastează cu psihologia clasică asociaţionistă, statică (mulţi termeni ai psihologiei freudiene sunt împrumutaţi din fizică şi mecanică).

În sufletul individului, după Freud, sunt veşnice frământări, tendinţe, aspiraţii, dorinţe etc., atât în stare de
veghe, cât şi în timpul somnului.

 

Principiul determinismului intrapsihic

Conform acestui principiu, fenomenele psihice sunt supuse unui determinism riguros. Niciun act psihic nu este elaborat la întâmplare. Nimic nu facem din obişnuinţă, distracţie sau din capriciu. Nicio manifestare psihomotorie nu este, deci, neinteligibilă, inexplicabilă.

Acest principiu prezintă o deosebită valoare în doctrina lui Freud, deoarece, în viziunea lui, ”importanţa determinismului universal este atât de mare, încât, rupându-se numai într-un singur punct, s-ar răsturna întreaga concepţie ştiinţifică a lumii”. Pe principiul determinismului intrapsihic se bazează metoda asociaţiei libere a lui Sigmund Freud.

Principiul afectului

Elementul afectiv, în corespundere cu acest principiu, stă la baza psihodinamismului. Psihologia lui Freud, din acest punct de vedere, este prin excelenţă o psihologie afectivă în care afectivitatea deţine primatul, locul cel mai important în mecanismul elaborărilor psihomotorii, atât din punct de vedere filogenetic, cât şi ontogenetic. Freud a ajuns la aceste concluzii bazându-se pe numeroase cercetări clinice şi psihologice.

Psihologia lui se bazează pe principiul plăcerii, caracteristic, în viziunea lui, pentru orice fiinţă vieţuitoare, de la cea mai simplă la cea mai dezvoltată. Principiul plăcerii, al satisfacţiei vitale, ar călăuzi, după Freud, întreaga activitate biopsihică, scopul oricărei manifestări psihice fiind acela de a obţine plăcerea.

Principiul inconştientului ca bază a întregii psihologii

În inconştient, Freud găseşte geneza tuturor simptomelor de natură psihică, din care cauză scopul terapeutic al psihanalizei constă în abordarea acestui domeniu – sediul mecanismelor psihopatogene.

 

Principiul psihosexualităţii

În urma numeroaselor cercetări psihanalitice efectuate în clinică şi în afara ei, Freud a fost surprins de frecvenţa cu care descoperă factori de natură psihosexuală ca germeni etiologici ai psihonevrozelor. Aceste consideraţii l-au determinat să studieze serios problema psihosexualităţii din toate punctele de vedere. Rezultatele obţinute de el au dezlegat numeroase probleme, ducând astfel la concepţia cea mai originală a doctrinei psihanalitice și anume – la cea a psihosexualităţii, cunoscută sub numele de teoria libidoului (teoria energiei sexuale) a lui Freud.

 

Principiul proceselor mentale infantile ca bază a întregii dezvoltări ulterioare a vieţii psihice a individului şi a colectivităţii

Perioada infantilă a unui individ, ca şi a unui popor, prezintă o deosebită importanţă, care până la Freud nu a fost studiată îndeajuns.

Anunt

Copilul se naşte cu o sinteză de tendinţe, dintre care unele primare, ca instinctul sexual, de agresivitate şi de conservare individuală, iar altele derivate (căpătate) sub influenţa ambianţei sociale (educaţia sub toate formele ei). Calitatea acestui capital psihic va nuanţa întreaga activitate psihică ulterioară a individului. Vor apărea alte tendinţe, vor dispărea unele din cele vechi. Toate acestea însă numai în aparenţă, deoarece tendinţele noi apărute nu sunt decât derivatele celor care par a fi dispărut, căci ”nimic nu se pierde”, iar ”ce nu a fost nu poate deveni”.

În acest sens, prezintă interes teoria dezvoltării personalităţii umane după Freud. Autorul teoriei psihanalitice deosebeşte cinci stadii în dezvoltarea personalităţii: orală, anală, falică, latentă şi genitală.
Stadiul oral cuprinde perioada de la naştere până la 18 luni. Zona concentrării libido-ului este gura (sugerea, muşcarea, mestecarea).
Stadiul anal (1,5-3 ani). Zona concentrării libido-ului este anusul (reţinerea sau eliminarea fecalelor).
Stadiul falic (3-6 ani). Zona concentrării libido-ului sunt organele genitale.
Stadiul latent (6-12 ani). Zona concentrării libido-ului lipseşte (inacţiune sexuală).
Stadiul genital (de la 12 ani). Zona concentrării libido-ului o constituie organele sexuale.

Rolul psihanalizei în societatea contemporană

Meritele lui Sigmund Freud sunt enorme, iar realizările lui au fost utilizate cu succes în medicină, reuşindu-se vindecarea unor tulburări psihice. Cu ajutorul metodei psihanaliste, el a introdus o manieră originală de explicaţie a mecanismelor şi proceselor psihice; a elaborat concepţii noi cu privire la aparatul psihic, iar psihanaliza este tot mai des folosită, virtuţile ei nefiind însă pe deplin elucidate.

Concepţia psihanalitică are foarte multe aplicaţii în viaţa cotidiană. Una dintre cele mai semnificative este terapia psihanalitică, care aplică metode suficient de bine aprobate: metoda asociaţiilor libere, interpretarea opunerii şi analiza transferului. Toate aceste metode sunt orientate spre studierea inconştientului, ce asigură posibilitatea înţelegerii mai profunde de către pacient a personalităţii proprii. Aceste cunoştinţe noi despre sine sunt transferate apoi în viaţa de toate zilele cu ajutorul metodei reînvăţării afective.

Schimbările care au intervenit recent în practica psihanalizei au condus la apariţia aşa-numitei terapii psihanalitice, în cadrul căreia sunt posibile limitări în durata terapiei, în care e posibil sprijinul pe terapia de grup sau familială şi prescrierea unor preparate medicale în combinaţie cu metodele tradiţionale ale psihanalizei.

Teoria psihanalitică serveşte astăzi drept sursă a descoperirii şi studierii unor fenomene noi. Ea creează noi tehnici de cercetare şi terapie (asociaţiile libere, interpretarea viselor, analiza transferului). Această teorie conştientizează complexitatea comportamentului uman, include un spectru larg de fenomene.

Spre regret, teoria psihanalitică nu este lipsită de anumite lacune: nu toate noţiunile ei sunt clare şi strict definite, nu întotdeauna este posibilă verificarea empirică. În opinia lui Lawrence A. Pervin şi Oliver P. John, ca observator al fenomenelor comportamentului uman şi ca om cu o imaginaţie creatoare bogată, Freud a fost un geniu.

Meritul teoriei pe care a creat-o este caracterul ei atotcuprinzător. Nicio altă teorie a personalităţii nu poate fi comparată cu cea psihanalitică după vastitatea fenomenelor şi interpretărilor propuse referitor la comportamentul uman. Această teorie a deschis calea multor altor noi orientări în ştiinţă şi a condus la multiple cercetări noi.

În acelaşi timp, problema principală ce ţine de psihologia analitică constă în faptul în ce mod sunt formulate noţiunile. Anume incertitudinea noţiunilor şi a raporturilor dintre ele a complicat mult verificarea teoriei psihanalitice.

(Igor Ciobanu și Dumitru Jelescu, Universitatea de Stat din Moldova)

Lasa un comentariu

comentarii

Anunt
error: Content is protected !!