Taurul. Simbolul taurului în religie și artă. Semnificațiile pentru popoarele antice, din Lumea Veche
Înainte de abordarea propriu-zisă a subiectului, sunt necesare câteva precizări legate de: modificările de relief şi cele pedoclimatice, care au determinat schimbările învelişului vegetal şi al speciilor de bovidee ierbivore, privitor la ecologia şi arealul lor de răspândire.
Tabloul general este incomplet dacă nu luăm în calcul importanţa factorului uman, modificator conştient sau nu al peisajului, implicat în selecţia artificială şi domesticirea speciilor animale.
De-a lungul timpului, au avut loc numeroase fluctuaţii climatice determinate de cauze cosmice, dar şi cataclisme geotectonice – vulcanism, cutremure, ridicări de lanţuri muntoase, scufundări şi înălţări de uscat. Schimbările climatice din era Cuaternară – mai ales în Pleistocen, când apar hominizii – sunt determinante în explicarea celor ce urmează.
Alternarea perioadelor glaciare de mare extensiune cu cele interglagiare au dus la dispariţia multor specii vegetale şi animale, dar mai ales au provocat roiri şi migraţii repetate de populaţii/diaspore din zonele care nu fuseseră acoperite de gheaţă spre cele nou decopertate. Migranţii au dus cu ei anumite obiceiuri, ritualuri, modalităţi de exprimare şi de acţiune, ceea ce explică similitudini comportamentale şi toponimice la distanţe mari. Variaţia temperaturilor din timpul glaciaţiunilor faţă de perioadele interglaciare a fost de circa 50C în apele oceanului şi de peste 100C în interiorul regiunilor continentale.
Cu multe milenii în urmă existau 3 specii principale de bovidee: bourul (Bos primigenius), din care descinde taurul (Bos taurus) actual şi zimbrul (Bison bonasus).
Primele două specii ocupau un areal de distribuţie imens în toată Europa, Asia şi nordul Africii. În funcţie de condiţiile biogeografice diferite ale acestor regiuni, taurul avea 4 subspecii: 1) Bos taurus primigenius se identifica cu bovinele de stepă şi şes europene; 2) B. t. brachyceros din regiunile de munte şi pădurile europene; 3) B. t. turanomongolicus din Asia Centrală; 4) Bos t. indicus / zebu ghebos din Asia de Sud şi Africa de Nord.
Zimbrul mai populează în număr restrâns pădurile rezervaţiilor naturale din Europa Centrală (Polonia, România, Republica Moldova ş.a.). Vânate intens pentru hrană şi trofee, dar mai ales din cauza modificării drastice a condiţiilor de viaţă din arealele de origine, speciile de bază şi-au restrâns distribuţia până aproape de extincţie (ex. zimbrul din Caucaz). Datorită necesităţilor legate de existenţa comunităţii – alimentaţie, tracţiune, îmbrăcăminte, etc, acum 8.000 de ani, omul a început domesticirea taurilor mai întâi în India, Orientul Apropiat, zona circum-mediteraneeană şi Europa Centrală.
Agricultura incipientă a legat omul de vatra fixă, sedentarismul i-a mărit scara valorilor; aşa au apărut miturile plugului, jugul de aur, boii domestici şi cei năzdrăvani, rezultaţi din castrarea taurilor, diverse zeităţi şi simbolurile lor, toponime identice aflate la distanţe mari ş.a.
Importanţa vitelor în Preistorie este demonstrată de simbolismul religios exprimat prin zoototemuri – taurul devenise totemul populaţiilor de agricultori şi crescători de animale.
Pe plan mitologic, erau confundate cele trei specii de bovidee – zimbrul, bourul şi taurul/buhaiul, care în ochii omului neolitic însumau forţa şi fertilitatea, fiind considerate sacre. Totodată, forţa, tăria şi duritatea sunt sinonime caracteristice muntelui şi, ca urmare, etimonul a fost adoptat de populaţiile de munteni. Taurul şi vaca au devenit zeii naturii, simboluri ale pământului, vaca – mama doică, iar bivolul – simbolul înţelepţilor.
Cultul taurului – tauromahia/taurolatria era întâlnit în tot bazinul mediteranean, din Fenicia până în Spania şi o mare parte a Asiei. Bovideele erau divinizate de: indieni, sumerieni, asirieni, babilioneni, egipteni, daci, greci, hitiţi, (Moloch), cimbrii, sabeeni, romani, celţi/gali, etc.
Animalelor li se închinau altare, statui şi amulete prezente în cultul domestic şi funerar; imaginea lor figura pe învelişul de fier al scuturilor dacilor pentru a insufla tărie combatantului (cetatea Piatra Roşie aproape de Orăştie; HD); pe aplicele zoomorfe din argint aurit cu capete de tauri (sec. IV î.Hr.), erau înjugate la atelajele ceremoniale, iar coarnele lor atotputernice se îmbrăcau în aur şi deseori ornau coifurile.
La banchetele rituale antice, când se făceau jurăminte şi libaţiuni (jertfe de lichid pentru morţi), conducătorii greci, romani, traci şi daci foloseau vase de băut pentru vin, lapte şi miere numite rhytoni de formă conică, cu vârful curbat aidoma cornului de bovideu, ale căror terminaţii înfăţişau capete de animale, printre care şi tauri. Rhytonii grecilor erau din ceramică pictată, iar ale tracilor dunăreni erau din metal – argint parţial aurit, tezaurul de la Poroina Mare (MH; sec. III î.Hr.; România) şi din aur, tezaurul de la Panaghiurişte (sec. IV-III î.Hr.; Bulgaria), asemănători celor descoperiţi în Asia Mică şi Iran. Ruperea intenţionată şi aruncarea la pământ a rhytonului de către şefii comunităţii semnifica frângerea puterii şi condamnarea la moarte. În sudul Israelui s-au descoperit statuete de tauri din ceramică, goale în interior, având două perforaţii ca şi în cazul rhytonilor, folosite acum 3.000 ani pentru băut vinul.
Epopeea lui Ghilgameş transmisă oral, scrisă şi figurată pe tăbliţele de ceramică timp de 1.000 de ani în lumea Mesopotamiană (Sumer, Akkad, Babilon, Asiria) este legată de acest erou civilizator, o personalitate istorică, rege al oraşului Uruk (2800-2500 î.Hr.). El şi prietenul său Enkidu au ucis Taurul Divin, forţa brută dezlănţuită trimisă de zei, printre care şi zeiţa Ishtar, pentru a pedepsi oamenii neascultători.
Ishtar, recunoscătoare fidelităţii taurului, l-a urcat pe bolta cerească, transformându-l în Constelaţia Taurului prezentă atunci în astronomia Orientului Apropiat. Muzeele de antichităţi din Irak expun reprezentări de bovidee sacre precum Nanna, zeul sumerian al lunii şi protectorul oraşului Ur. Acesta înfăţişat adesea ca un taur, ale cărui coarne evocau semiluna, îşi conducea turma de stele noaptea la păscut. Artefacte cu tauri s-au realizat din cupru (2600 î.Hr.), fildeş şi lemn – suport al harpelor al căror format le imitau coarnele.
Acestea apar şi pe sigiliile cilindrice din ceramică ale negustorilor (2500 î.Hr.), pandantivele din lapislazului şi argint (2 300 î.Hr.), tabletele din lemn gravate cu vite ce evocau lăptăriile epocii, pe Stindardul Pacea din Ur (2600-2400 î.Hr.); arcada din ceramică glazurată a Intrării în Babilon a zeiţei războiului şi iubirii Ishtar/Ianna/Astarte (573 î.Hr.).
Porţile cetăţilor asiriene erau păzite de statuile unor imenşi tauri aripaţi cu chip de om bărbos şi patru- cinci picioare (sec. VIII î.Hr.), cum pot fi văzuţi şi în muzeele Luvru (Paris), Pergamon (Berlin), British Museum (Londra), Muzeul Metropolitan de Artă (New York). În Iran, la Persepolis şi Susa (sec. VI-V î.Hr.) sălile de audienţe–apadana ale palatelor împăraţilor Darius şi Xerses aveau capitelurile numeroaselor coloane (hipostile) realizate prin alăturarea busturilor a doi tauri aşezaţi spate în spate.
Coroanele regale sassanide (sec. VI d.Hr.) prezentau busturi umane încornorate. În Turcia, ce ocupă teritoriul anticului imperiu Hitit, zeul hitit al furtunilor Teshub, important pentru agricultură, stă pe un taur sau într-un car tras de tauri. Descoperirile arheologice au evidenţiat un sanctuar neolitic dedicat taurului la Çatal Huyuk, iar la Bogaz-kôi Hattuşaş s-au descoperit cap de taur din argilă, un colier cu capete de tauri, sigilii cilindrice. Cultul zeului Baal al vremii, agriculturii şi orgiilor, reprezentat ca un taur sau viţel de aur se celebra în templele din Ugarit, Fenicia, Egipt şi Israel la Ierusalim – fapt condamnat în textele biblice şi de către profetul şi conducătorul poporului evreu Moise (sec. XIII î.Hr.).
În Egiptul Antic, taurului i se înălţaseră temple, iar zeii Isis, Hator şi Apis, legaţi de acest cult, se substituiau temporar între ei. Marea Zeiţa Isis, venerată ca Mamă protectoare a maternităţii şi naşterii, identificată cu ochiul lui Ra – zeul soare şi cu steaua Sirius, era reprezentată ca o femeie având pe cap coarne de vacă cu un disc solar “al eternităţii” între ele.
Vaca Hathor, fiica lui Ra, supranumită “mama faraonului”, zeiţa sexualităţii feminine, a iubirii, muzicii, veseliei şi a tărâmului morţilor – deoarece stăpânea Apusul, era figurată ca o femeie cu coarne de vacă şi discul solar adiacent sau ca o vacă sacră. Cultul lui Isis, în măsura în care se dezvolta, a asimilat treptat multe din trăsăturile lui Hathor. Timp de 3.300 de ani, până la cucerirea romană, egiptenii au adorat taurul negru Apis, celebrat la Heliopolis, Hermonthis şi Memphis, unde într-un staul din templu acesta trăia împreună cu haremul său de vaci sacre. El era asociat cu: reproducerea, începuturile vieţii, cu primăvara, responsabil de germinarea şi productivitatea solului. Religia egipteană îl credea născut dintr-o rază de soare, care a fertilizat-o pe Isis transformată în vacă. Taurilor sacri mumificaţi, li se făceau funeralii şi erau înmormântaţi într-o necropolă subterană – Serapeum, cea mai cunoscută fiind la Saqqara, lângă Memfis, zonă agricolă celebră din Egiptul de Jos. Frescele unor morminte ilustrează tauri participând la muncile agricole destinate să protejeze defunctul de foame.
- Primele şiruri misionare ale dacilor s-au îndreptat spre SV, au trecut Gibraltarul, au înfiinţat Cartagina, dându-i numele de Birsa şi s-au oprit în Egipt, unde au format comunităţile de ţărani – felahii/valahii/blaci/belaci, care mai târziu au trecut la islam. Cei mai vechi locuitori ai Egiptului se numeau blaci/belaci, derivat din valahi. Perioada protosemită a Egiptului a fost precedată de alta, când protosemitul trăia laolaltă cu arianul primitiv, ceea ce explică asemănarea radicalilor unor cuvinte. Dacii sosiţi mai târziu au găsit pe acele locuri primele lor ramuri cu aceleaşi obiceiuri, care vorbeau un idiom identic cu al lor. Dacii cu numele generic de sciţi/misionari religioşi s-au răspândit în toată lumea, ducând cu ei doctrina unităţii cu divinitatea, având ca simbol piatra/menhirul. Aceştia considerau sfinţi munţii şi apele, iar urmele trecerii lor în zorii Europei Neolitice cu 6.000 ani î.Hr. se află în: Spania – ramurile basce şi catalane; Italia – osci, etrusci, volki/valahi, umbrii, aluteni/olteni; etrusci; Elveţia – olteni, cantonul Soleure, etc. Substratul balcanic are conştiinţa etnicului dacic. Asemănarea dintre arhitectura şi folclorul multor ţări – Rusia, Ucraina, Finlanda, Spania, Galia, Bretania, Macedonia, etc. duce la concluzia existenţei unei foste Europe dacice. De-a lungul timpului, mişcările centrifuge au fost urmate de perioade de reflux – reveniri în vecinătatea locurilor de pornire considerate sfinte.
În India, zeul Shiva călăreşte taurul alb sacru Nandi. Cultul arian antic era dedicat vacii sacre celeste, care îndeplinea dorinţele, apăra oamenii de foame, sete şi le oferea bogăţii. Mithra din panteonul persan, corespondentul zeului indian Mitra, era o divinitate a contactelor, prieteniei, luminii şi soarelui. Cultul acestuia a fost preluat şi răspândit de soldaţii Romei imperiale (sec. I-IV) în cel puţin 280 de monumente – statui şi basoreliefuri colorate, odinioară aflate din Spania (15 exemplare), Germania până în România (Dobrogea – Adam, Histria, Acbunar, la Ulpia Traiana, Apulum, Dostat (AB).
Mitul specifica rugămintea Soarelui adresată zeului Mithra de a ucide taurul alb ca zăpada iernii în perioada echinocţiului de primăvară dominată atunci de constelaţia taurului. Uciderea rituală a taurului primordial de către Mithra se practica în templele din grotele naturale sau artificiale – Mitree, considerate reprezentări ale Universului. Actul săvârşit în cadrul acestui cult simboliza renaşterea vieţii şi vegetaţiei primăvara datorită scurgerii în pământ a sângelui şi spermei animalului.
Sacrificiile de tauri – taurobulii apar pe Columna Traiană, unde împăratul jertfeşte un taur pentru îmblânzirea zeului Danubius, ca să-i permită trecerea fluviului. Sacrificiile de tauri albi erau aduse zeului Pontos al Mării Negre/ Pontul Euxin pentru apărarea cetăţilor-port greceşti şi a navigaţiei, dar şi Marii Zeiţe a Pământului pentru protecţia faţă de cataclismele naturale. Muzeul Arheologic din Constanţa expune un cadran solar având un cap de taur unicat descoperit într-o vilă romană (sec. II; satul Cumpăna; CT).
În România, Sanctuarul neolitic de la Parţa (5400 î.Hr.) cel mai vechi din Europa, (satul Parţa, comuna Şag; TM), era situat pe malul râului Timiş. Ansamblul, încadrat culturii materiale Vinca-Turdaş, răspândită pe un teritoriu mai vast decât Banatul, aparţinea unei comunităţi agro-pastorale sedentare, ce locuia o aşezare protourbană (S.= 50 ha, cu raza de 124 m). În cadrul acestei societăţi matriarhale, principalul agent spiritual era femeia ce se ocupa de casă, familie şi transmiterea tradiţiilor. Templul, în care nu se făceau sacrificii umane, dedicat cuplului Soare-Lună, era rezervat preoteselor şi iniţiaţilor, unde conducătorii comunităţii se instruiau în observarea cerului (astronomie), previziunile agrometeorologice şi climatice, invocarea ploii, medicină, etc.
Clădirea bine conservată, orientată E-V, avea mai multe încăperi, ferestre în tavan, un acoperiş de stuf în două ape şi dimensiunile L.=12,5 m, l.=6 m şi. În camera mare a sanctuarului, pe un soclu de lut (l.=1,35 m, h.=1,70 m; grosime=0,45 m), dispus pe axa E-V, se afla un ansamblu statuar masiv (h.=2,5 m), la care dintr-un singur trunchi omenesc pornesc două capete de idoli, reprezentând cuplul divin – Marea Zeiţă Mamă şi un cap de bărbat cu aspect de bovideu.
Statuia Zeiţei Mame are între coarne Luna; iar cealaltă, dedicată Taurului, prezintă simboluri legate de înmulţire, solare, lunare – calendarul lunar, un X, cercul cu un punct central, etc. Exteriorul postamentului este ornamentat cu linii incizate în zig-zag, frecvente pe recipientele culturii Vinca-Turdaş. În spatele statuii era o masă altar de lut ars (S.=33 mp). O fantă permitea pătrunderea luminii la o anumită dată pe an în septembrie, când lumina Zeiţa Mamă, în spatele căreia se aduna apa sfinţită, ce uda ogoarele. Ziua celebrării zeiţei era 9 martie, când începeau lucrările agricole.
De-a lungul timpului, atributele acestea au fost preluate de muceniţa Evdochia- Baba Dochia, mucenicii şi Fecioara Maria. Unul din pereţii celei de a doua încăperi avea o semilună de lut. (Leonard Tonitza, Templul de la Parţa, comunicare publică anul 2017, Facultatea de Medicină şi Farmacie, Bucureşti). În Dacia, taurul era un element chtonian (legat de pământ), ce susţinea pe spate stâlpii pământului, pe care îl fertilizează, provoacă cutremurele, reprezintă un simbol meteorologic – forţa naturii dezlănţuite, mugetul furtunii, tropotul tunetului, ropotul ploii şi avea, totodată, un rol apotropaic/protector contra epidemiilor şi demonilor.
Boul pe teritoriul României era idolatrizat ca în Orient. La Craiova s-au găsit imagini de boi cu vârtej în frunte, numit plexus frontal, ce înseamnă legătura cu Divinitatea. La daci, cultul taurului s-a cuplat cu cel al calului, sub influenţa celţilor. Taurul era şi un animal sacru astral, ale cărui coarne susţin cerul, celebrează cultul lunii şi apar sculptate pe porţile maramureşene, acoperişuri, stâlpi funerari. În colindele cu măşti, animalul apare în colindul Turcii şi al Buhaiului; termenul turca derivă din tur, turon/taur.
La români, taurii sau bourii înjugaţi la plug trăgeau o brazdă în jurul satului pentru a-i delimita hotarele sau cu un rol apotropaic pentru combaterea epidemiilor. Zeiţa Brigid din panteonul celtic, care patrona focul, fertilitatea, etc. avea vaca drept animal sacru. Zeus, îndrăgostit, s-a transformat în taur alb şi a răpit-o pe Europa, fiica regelui Feniciei, pe care a dus-o în Insula Creta. Tot acolo, artizanii minoici au redat taurul în: vase de piatră, scene de vânătoare pe căni, amfore, paharul de aur de la Vafio, sculpturi în fildeş, frescele palatului din Cnossos, dar şi pe insula Santorin.
Din Perioada Minoică a rămas statueta de bronz “Saltul atletului peste capul taurului” (sec. XVI î.Hr.), ce reprezintă un ritual religios de îmblânzire a naturii. Mitologia antică evocă făpturile tauromorfe – minotaurii şi centaurii. Minotaurul – om cu cap de taur, se ascundea în labirintul construit de către Dedal la palatul din Cnossos, unde se hrănea cu tineri greci, până a fost ucis de semizeul Tezeu. Centaurii, creaturi puternice jumătate oameni-jumătate cai, masculi şi femele, trăiau pe Muntele Pelion din Tesalia. Majoritatea acestor fiinţe hibride, care duceau o viaţă instinctuală plină de excese, pendulând între bine şi rău, au fost învinse de Tezeu şi Hercule. Centaurul Chiron a rămas în istorie ca un educator în arta războiului şi muzicii a marilor eroi antici – Achile, Ajax, Asklepios, Eneas, Hercule, Dyonisos ş.a.
Leagănul cultului antic idolatru al astrelor a fost Babilonul, unde prima zi a calendarului aparţinea Constelaţiei zodiacale a Taurului, când începea echinocţiul de primăvară petrecut cu peste două mii de ani î.Hr. Figurine neolitice de tauri din teracotă, ce sugerează această constelaţie, s-au realizat în: România – cultura Cucuteni (mileniile IV-III î.Hr.) – Băiceni, Dudeşti; Cipru (2200-950 î.Hr.), etc, răspândite în ţările mediteraneene până în Spania (Muzeul din Montserrat). Tot în Cipru, dar şi în alte centre artizanii au creat din teracotă şi statuete de minotauri (750 î.Hr.).
Imaginile capetelor de Taur cu floare pe frunte găsite de arheologi la: Craiova (sec. V-IV î.Hr.; România), Micene (Grecia), mormântul regelui merovingian Cilderic (Franţa), etc, reprezintă “codificarea mitului lui Mithras, în care jertfa animalului asigura revenirea anuală a vegetaţiei”. Capul de taur, care apare pe Tăbliţele de la Sinaia, este prezent în Heraldică pe Stemele Principatului Moldovei (sec. XV), Principatelor Unite şi Regatului României, Republiciilor României (1992) şi Moldovei; Ucrainei – semn că sunt tot de origine moldovenească; pe stemele oraşelor Arles (Franţa) şi Torino (Italia), Cantonului Uri (Elveţia), cetăţilor din Mecklenburg şi Silezia (Germania).
Sigiliile din piatră cu imagini de bovidee erau folosite la autentificarea actelor oficiale de către locuitorii văii Indusului civilizaţia Harappa şi Mohenjo-Daro (2 500 î.Hr.). Reprezentativ pentru iconografia creştină este asocierea Sf. Luca cu boul înaripat zugrăvit în frescele din biserici. În arta bisericească armeană din primul mileniu d.Hr., ornamentele zoomorfe prezintă basoreliefuri şi fresce cu tauri, care apar şi pe stemele heraldice ale unor ctitori. Bisericile mănăstirilor moldovene medievale Putna şi Dragomirna au drept ornamente capete de taur.
TOPONIMIE
Una dintre regiunile imperiului persan sasanid era în Antichitate Turanul, cuprins între Mările Caspică şi estul Mării Aral, areal corespunzător Asiei Centrale actuale, ce include în mare statele Uzbekistan, Kazahstan, Nordul Afganistanului, Pakistan. Acest ţinut vast era locuit de masageţii conduşi, la un moment-dat, de regina Tomirys. În vechea mitologie iraniană, Turan provine de la Tür/ Turaj, fiul împăratului Fereydun, căpetenia triburilor nomade, ce populau aceste regiuni. Numele Turan, apărut în asocierea târzie a turanienilor cu popoarele turcice, se bazează mai ales pe turcizarea Asiei Centrale. La origine, turanienii erau un trib iranian de vârstă Avesta, care în literatura veche este datată de lingvişti cu 2.300 ani î.Hr. După Gherardo Guoli, Avesta enumeră următoarele triburi vecine: Airyas/Arieni, Tuiryas/Turanieni, Sairimas/Sarmaţi, Sainus/Ashkuni şi Dachis/Dahae – Dacii. De asemenea, Turan este un nume comun în Bahrain, Iran, Turcia, Bosnia.
(Dr. Simona Condurățeanu)
