Denaturarea dezvoltării umane. Fundație solidă sau fragilă: viața, sănătatea și comportamentul omului se conturează încă dinainte de-a veni pe lume, din mediul intrauterin
”Dacă societatea noastră ar aprecia cu adevărat importanța legăturilor emoționale ale copiilor de-a lungul primilor ani de viață, nu ar mai tolera ca aceștia să crească (sau ca părinții să se zbată) în situații care nicidecum nu pot alimenta o creștere sănătoasă.”
- Stanley Greenspan
”Nenorocirile omului au început cu 9 luni înainte de a veni pe lume.”
- Walter Shandy
Înainte de a deveni creatori ai mediului nostru, suntem noi înșine creațiile acestuia.
Înainte de a ne dezvolta capacitatea de a participa la construirea universului nostru, lumea ne modelează. Prin ce mijloace? La început, prin corpurile, mințile și circumstanțele părinților noștri, care – la rândul lor – sunt modelați de starea lumii din jurul lor și de poveștile generațiilor anterioare. În acest fel, propriile noastre corpuri și minți sunt produse ale culturii mai largi încă de la început, un curs al vieții care începe odată cu concepția.
Niciodată n-a fost mai vital să vorbim despre dezvoltarea umană și despre traiectoria ei din pântece până în mormânt.
Este, de asemenea, o chestiune extrem de delicată. În primul rând, este dificil, adesea dureros, să privești direct orice lucru care implică un prejudiciu pentru copii.
”Amintirile ambivalente sau dureroase” ale copilului nu sunt o invenție poetică. Poate că experiențele intrauterine nu pot fi accesibile pentru o rememorare conștientă, dar ele pot trăi sub forma unui alt tip de memorie: amprente emoționale și neurologice încorporate în celulele și sistemul nervos al organismului uman.
Psihiatrul Thomas Verny numește acest proces ”memorie la nivelul întregului corp”. Un pionier în recunoașterea influenței pe termen lung a perioadei intrauterine asupra sănătății emoționale, Verny a publicat, în 1982, lucrarea sa revoluționară The Secret Life of The Unborn Child (Viața secretă a copilului nenăscut). În următorul său volum, o continuare la această lucrare, el a scris:
”Înainte de evenimentul nașterii, înainte de a fi avut măcar o licărire de vedere sau de sunet în uter, înregistrăm în celule experiența și istoria vieții noastre.”
În ultimele decenii, o avalanșă de informații noi a subliniat importanța crucială a mediului fizic, a sănătății și a echilibrului emoțional al femeii în timpul sarcinii pentru dezvoltarea optimă a copilului.
Între timp, epoca noastră a adus, de asemenea, creșteri substanțiale ale numărului de copii, adolescenți și tineri care se confruntă cu anxietatea și depresia, precum și cu alte provocări ale sănătății mintale. Genetica, de una singură, nu poate începe să explice astfel de schimbări abrupte. Dacă vrem cu adevărat să inversăm tendințe ca acestea, este esențial să ne formăm o imagine de ansamblu, prin luarea în considerare a mediului.
”Mediul nu începe la naștere, ci de îndată ce exiști/ai un mediu.” – a spus Robert Sapolsky. ”De îndată ce ești un făt, ești supus oricăror informații care vin prin circulația mamei, prin hormoni și prin nutrienți.”
Un factor foarte timpuriu este stresul la care sunt supuse femeile însărcinate – emoțional, economic, personal, profesional și social. După cum subliniază medicul și psihanalistul Ursula Volz-Boers, ”viața intrauterină nu este un paradis, așa cum încearcă unii să ne facă să credem. Noi suntem receptorii atât ai întregii fericiri, cât și ai tuturor anxietăților și dificultăților părinților noștri.”
Dar, desigur, chiar și factorul timpuriu are propriii factori anteriori: și anume presiunile intolerabile pe care societatea contemporană le exercită asupra mediului de creștere, asupra familiei și asupra tinerilor în curs de dezvoltare și – după cum ne învață epigenetica, asupra activării ADN-ului însuși.
Trebuie să ne gândim în ce măsură cultura noastră, inclusiv (autoritățile pentru) ocuparea forței de muncă și sistemele de sănătate și de asigurări sprijină sau subminează capacitatea femeilor de a considera nevoile copiilor nenăscuți drept o prioritate socială de grad înalt.
Câte femei sunt întrebate în timpul controalelor prenatale despre starea lor mentală și emoțională, despre stresul de acasă sau de la locul de muncă?
Câți viitori medici sunt învățați să pună astfel de întrebări?
Câți soți sunt ajutați să înțeleagă responsabilitatea pe care o au, de a-și proteja de stres și de muncă nejustificată partenerele însărcinate?
Câte întreprinderi iau măsuri pentru a ușura perioada de sarcină a angajatelor?
Această ultimă întrebare are un răspuns deosebit de sumbru: femeile raportează frecvent un mediu de lucru ostil sarcinii, în special la locurile de muncă mai prost plătite. Dar chiar și în locurile de muncă favorabile, femeile sunt adesea împovărate de presiunea pe care au absorbit-o și pe care și-au pus-o asupra lor pentru a performa, a avansa, chiar a excela într-o societate obsedată de competență. Iar munca rareori rămâne la locul de muncă.
Bebelușul resimte direct stresul mamei.
”Ascultând cu atenție mișcările și bătăile inimii, cercetătorii au descoperit că fetușii mamelor stresate sau deprimate reacționează diferit față de cei ai femeilor sănătoase din punct de vedere emoțional.” – scria New York Times încă din 2004.
”După naștere, arată studiile, acești copii sunt supuși unui risc semnificativ mai mare de a dezvolta probleme de învățare și comportamentale și pot fi ei înșiși mai vulnerabili la anxietate sau depresie pe măsură ce îmbătrânesc.”
Neurotransmițătorii esențiali – precum serotonina și dopamina, care mai târziu joacă roluri-cheie în reglarea dispoziției, controlul impulsurilor, atenția, motivația și modularea agresivității – și care sunt implicați chiar în dificultățile de învățare, comportamentale și de dispoziție – sunt afectați de stresul prenatal al mamei.
Bebelușii mamelor stresate în timpul sarcinii au niveluri mai scăzute ale acestor substanțe chimice cerebrale și niveluri mai ridicate ale hormonului de stres, cortizolul. Deloc surprinzător, același studiu a arătat că acești nou-născuți aveau, de asemenea, abilități de învățare mai puțin dezvoltate, erau mai puțin receptivi la stimularea socială și mai puțin capabili să se calmeze atunci când erau agitați.
Dincolo de nivelul de substanțe cerebrale, există dovezi care sugerează că stările mentale ale mamei în timpul sarcinii și postnatale modelează însăși structura creierului în curs de dezvoltare al bebelușului. Într-un studiu, profesorul de asistență medicală dr. Nicole Letourneau, titularul catedrei canadiene de cercetare în domeniul sănătății mintale părinte-copil (Universitatea din Calgary), împreună cu echipa sa, a descoperit că materia cenușie a copilului, cortexul cerebral, era mai subțire la scanarea RMN a creierului copiilor preșcolari ale căror mame suferiseră de depresie în timpul celor 3 luni din mijlocul perioadei de sarcină.
După cum subliniază aceștia, constatările lor la scanarea creierului pot prevesti probleme ulterioare precum anxietatea, depresia, controlul defectuos al impulsurilor și dificultățile de atenție/concentrare. Și depresia post-partum a avut efecte similare, indicând că există anumite perioade critice în dezvoltare, atât înainte de naștere, cât și după, atunci când tânărul om este deosebit de vulnerabil la mediu. Astfel de constatări se aliniază cu cele ale mai multor alte studii, care indică clar impactul stresului matern asupra unor structuri cerebrale precum amigdala – care procesează frica și emoțiile – și asupra unor afecțiuni neurologice precum autismul.
Alte constatări sugerează cu tărie că multe dintre problemele de sănătate ale adulților – de la tulburări de sănătate mintală la hipertensiune, de la boli de inimă la diabet, de la disfuncția imunitară la inflamație și de la metabolismul slab al glucozei la dezechilibrul hormonal – sunt mai mult decât probabil din cauza stresului intrauterin.
Printre cercetători există un consens universal conform căruia originea dezvoltării bolilor la adulți începe în uter.
Să ne amintim de telomeri, markerii cromozomiali ai sănătății și îmbătrânirii. S-a demonstrat că aceste structuri sunt mai scurte – adică mai îmbătrânite prematur – la tinerii în vârstă de 25 de ani ale căror mame au fost supuse unui stres major în timpul sarcinii. Știm, de asemenea, din secțiunea despre epigenetică, faptul că nivelurile ridicate de stres ale mamei în timpul gestației pot influența negativ funcționarea genetică a urmașului, putând afecta capacitățile sale de răspuns la stres pe tot parcursul vieții.
Stresul mamei în timpul sarcinii a fost chiar corelat cu o compoziție deficitară a florei microbiene intestinale a sugarului – un amestec mai puțin sănătos de bacterii – pe baza probelor fecale prelevate de la nou-născuți la câteva zile și chiar luni de la naștere, cu o incidență mai mare a problemelor intestinale și a alergiilor în rândul acestor copii.
(Un deficit în flora microbiană a sugarului este, de asemenea, observat și în cazul operațiilor de cezariană, atunci când copilul nu traversează canalul matern de naștere.)
Deși stresul emoțional al unei mame exercită o influență directă asupra dezvoltării și sănătății viitoare a copilului, nu este un factor izolat: biologia interpersonală are din nou influență. Există o interacțiune complexă între stările psihologice ale mamei și cele ale tatălui. Un studiu suedez de amploare a arătat recent că depresia paternă în anul de la preconcepție până la sfârșitul celui de-al doilea trimestru a crescut riscul de prematuritate extremă (survenită între săptămânile 22 și 31 de gestație) cu aproape 40%. Acest efect a fost mai mare, de fapt, decât cel al depresiei mamei, care a crescut doar riscul de naștere prematură moderată (32 de săptămâni).
”Se știe că depresia paternă afectează, de asemenea, calitatea spermei, are efecte epigenetice asupra ADN-ului copilului și poate afecta, de asemenea, funcția placentei.” – a subliniat unul dintre cercetători.
La prima vedere, melancolia tatălui care prezintă un risc mai mare decât cea a mamei pare o anomalie. Ca întotdeauna, contextul este totul. Contextul social al procreării din lumea noastră atribuie femeilor roluri nespus de stresante în fiecare fațetă a vieții, inclusiv în relațiile intime. Pe lângă faptul că sunt purtătoare de copii, în general s-a așteptat ca ele să atenueze stresul psiho-emoțional al bărbaților din viața lor. A fi mamă poate fi un ”mandat” de la natură, dar a fi mamă pentru un bărbat matur este deopotrivă atât nenatural, cât și imposibil. Nu e de mirare că stresul tatălui este externalizat către mamă, prețul fiind plătit de copii și chiar de fătul în gestație.
Există, de asemenea, o legătură socio-economică previzibilă: într-un studiu recent al Wayne State University, care a examinat un mediu urban american cu resurse reduse și stres ridicat, au fost identificate anomalii în conectivitatea creierului la scanările copiilor încă nenăscuți ai mamelor care au raportat niveluri ridicate de depresie, anxietate, îngrijorare și stres în ultimele 3 luni.
Inutil să mai spunem că factorii fizici, cum ar fi nutriția și calitatea aerului, interacționează cu statutul socio-economic, predispunându-i pe copii la probleme precum anxietatea, depresia, ADHD. ”Oamenii săraci sunt mai expuși la aceste lucruri din toate punctele de vedere, fie că este vorba de aerul poluat, fie de stresul psiho-social și altele” – a subliniat dr. Shanna Swan, endocrinolog și vicepreședinte al departamentului de medicină preventivă de la Mount Sinai Medical Center din New York.
”Aceasta este o problemă a societății, iar schimbările nu vor fi la nivel individual.” Astfel, inegalitatea de șanse, chiar și în sensul biologic de bază, începe în uter.
Cu mult înainte de a avea scanări ale creierului, analize de sânge, ecografii și monitoare cardiace fetale, popoarele antice au înțeles intuitiv caracterul sacru al mediului intrauterin. Am vorbit odată despre dependență în fața unui grup al Primelor Națiuni din British Columbia, citând studii privind dezvoltarea prenatală. Un tânăr a venit la mine după aceea:
”Știți, în clanul nostru tradiția era că, dacă erai furios sau supărat, nu aveai voie nici măcar să te apropii de o femeie însărcinată. Nu trebuia să-i transmiți necazurile tale copilului ei.”
În unele societăți tribale africane, bebelușii erau întâmpinați prin ritualuri în timp ce se aflau încă în burta mamei, inclusiv cu cântece care mai târziu le urau bun-venit pe lume. Imaginați-vă că vă auziți propria melodie și propriile versuri – care vă sunt deja familiare – în timp ce sunteți conduși în mod ceremonial în noua voastră casă, lumea exterioară.
Astfel de tradiții colective s-au pierdut în mare parte din cauza colonialismului și a atomizării, dar încă putem învăța din ele și le putem aplica lecțiile.
”Știm că depresia prenatală, stresul și anxietatea pot prezice probleme de comportament la copil.” – mi-a spus profesorul Letourneau. ”Putem încerca să rezolvăm aceste comportamente la copil ani mai târziu, putem să oferim medicamente copilului sau putem în primul rând să le oferim femeilor însărcinate sprijinul de care au nevoie.”
Dacă medicii ar întreba-o pe mamă, măcar o dată, cum se descurcă din punct de vedere emoțional… Dacă cineva i-ar întreba pe tați dacă sunt conștienți de răul pe care-l fac copilului lor și le-ar aduce aminte că, oricare ar fi problemele personale sau cele de cuplu, rolul lor este acela de a-și proteja soția și copilul pe care aceasta îl poartă în pântece.
Cu toții trebuie să realizăm că o sarcină este asemenea unui sanctuar – un loc și un moment sacru: acolo se ”construiește” un copil.
Sănătatea mintală trebuie să fie inclusă în program de îndată ce o femeie rămâne însărcinată – așa cum există cursuri prenatale pentru nașterea fizică, la fel ar trebui să existe și pentru nașterea emoțională.
Atenția femeii trebuie să fie pe copil, iar atenția soțului – și a tuturor celor din jur – trebuie să fie pe sprijinirea femeii.
Părinții trebuie să știe că munca lor este reciprocă, trebuie să știe că în timp ce soția este însărcinată, soțul este și el ”însărcinat”.
Iar societatea trebuie să le protejeze pe femeile însărcinate, pentru că fiecare dintre noi ”creează” acest copil. E nevoie de o lume pentru a ”modela” un copil.
(Gabor Mate)
