Uriașii misterioși din Sicilia antică. Avea dreptate Homer în privința existenţei ciclopilor?
Istoria Siciliei a fost întotdeauna împletită cu legendele uriașilor, cei mai timpurii locuitori ai insulei.
Credința culturală adânc înrădăcinată (existența uriașilor) este confirmată în procesiunea numită ”Passeggiata dei giganti” – în traducere Mersul Uriașilor. Acest festival este sărbătorit în orașul Messina, în fiecare an (14 august), în memoria a doi giganți numiți Mata și Grifone. Două statui înalte de lemn, de peste 9 metri înălțime, reprezentând-o pe Mata, o frumoasă femeie albă cu părul auriu și pe Grifone, un războinic sarazin uriaș, cu pielea închisă la culoare, sunt trase pe străzi cu ajutorul unor roți, însoțite de muzicieni și de bătaia neîncetată a tobelor.
Există opinii diferite cu privire la originile festivalului. Cea mai cunoscută versiune ne duce înapoi în timp, până în 964 d.Hr., când Messina era ultimul avanpost din Sicilia care a rezistat ocupației arabe. În timpul asediului Messinei, uriașul general arab, Hassan Ibn-Hammar, s-a îndrăgostit de Mata, fiica unui negustor local. Generalul arab a încercat din răsputeri să o atragă pe Mata, dar aceasta n-a consimțit să se căsătorească până când acesta nu s-a convertit la creștinism. Și-a schimbat numele în Grifo și, ulterior, a devenit cunoscut sub numele de Grifone (Marele Grifo), din motive evidente. Mata și Grifone au avut, probabil, mulți copii-uriași și au trăit fericiți până la sfârșitul vieții.
Încă din secolul V î.Hr., poeții greci credeau că vechii locuitori ai Siciliei erau giganții cu un singur ochi, numiți şi ciclopi. În Odiseea, Homer a scris că ciclopii trăiau în peșteri și duceau o viață pastorală, fără a planta nimic cu mâinile lor şi măcelărind orice vizitator de pe insula lor. Unul dintre uriași, numit Polifem – cel mai mare dintre ei – a reușit să-l captureze pe Ulise și pe tovarășii săi, ținându-i în peștera lui, cu intenția de a devora câte doi dintre ei în fiecare zi. Dar Ulise l-a orbit pe Polifem noaptea, în timp ce dormea, reușind astfel să scape din captivitate.
În secolul I d.Hr., o reprezentare din epoca romană îi înfățișează pe eroii greci ca liliputani – în comparație cu Polifem. Potrivit lui Philostratus, grecii își considerau eroii ca având o înălțime de 3 metri. Folosind acest criteriu, ciclopii par să fi avut peste 10 metri înălțime.
Ar putea ciclopii – sau, în general, giganții sau titanii Pământului – să fi atins cu adevărat înălțimi atât de mari?
Hesiod a scris că ciclopii erau meșteri pricepuți, care au făurit fulgerul lui Zeus, în timp ce poeții eleniști de mai târziu au făcut din ciclopi lucrători ai zeului fierar Hephaestus, muncind alături de acesta într-o forjă uriașă de sub Muntele Etna.
Din astfel de descrieri, reiese că ciclopii erau, de fapt, fierarii-uriași care locuiau în peșterile Siciliei antice, deși adevărata lor casă, conform poetului latin Virgil, se afla în cavernele enorme situate sub Muntele Etna și pe Insulele Eoliene.
Cu alte cuvinte, Ciclopii (giganții Pământului), au apărut din caverne adânci, subterane și au folosit peșterile de munte doar ca adăposturi temporare, atunci când erau pe uscat.
Ciclopii își câștigaseră și o reputație de mari constructori. Zidurile multor orașe antice din Grecia și Italia – precum Micene, Tirint, Delphi, Argos, etc. – au fost construite folosindu-se blocuri de piatră uriașe, neregulate și uneori poligonale, montate împreună fără ajutorul mortarului. Aceste ziduri sunt denumite ”Zidurile ciclopienilor”, deoarece un număr de istorici greci au declarat că au fost construite, fără îndoială, de aceștia. Istoricul Plinius, în Istoria naturală, a raportat o tradiție potrivit căreia Ciclopii au fost inventatorii turnurilor de zidărie. Pausanius, în Descrierea Greciei, atribuie, de asemenea, ciclopilor construcția zidurilor orașului Mycenae și Tiryns.
Există în întreaga lume dovezi ample de zidărie neregulată sau poligonală, unele dintre cele mai uimitoare exemple fiind cele din Sacsayhuaman și alte situri din Peru, unde blocuri de piatră poligonală extrem de mari au fost ridicate la câțiva metri de la sol și, practic, fuzionate cu blocurile de piatră adiacente – fără mortar – ca și cum ar fi fost topite înainte de a fi presate împreună.
Dacă ciclopii ar fi fost fierari, atunci ei ar fi fost foarte pricepuți la arta de a încălzi metalele până când acestea deveneau destul de moi pentru a se putea lucra cu ele, iar această abilitate ar fi putut fi aplicată și zidăriei din piatră. Acest lucru ne arată că zidăria poligonală găsită în întreaga lume a fost, cel mai probabil, invenția unor giganți preistorici, experți fierari.
Există, în Sicilia, câteva peșteri create de om care sunt atât de mari încât nu există nicio explicație logică pentru modul de construcție sau scopul acestora.
Așa-numita ”Urechea lui Dionysos” este o peșteră de calcar, artificială, din Siracuza (Sicilia), care are forma unei urechi. Are 23 de metri înălțime și se extinde până la 65 de metri. Pe orizontală, se îndoaie într-o formă aproximativă de S, în timp ce, pe verticală, se îngustează în partea de sus. Acustica din interiorul peșterii este foarte bună, făcând chiar și un mic ecou sonor. Numele de Urechea lui Dionysos a fost inventat de pictorul Michelangelo Caravaggio, datorită asemănării formei peșterii cu urechea umană.
Ne întrebăm, atunci, de ce s-ar depune un efort enorm pentru a construi o peșteră atât de înaltă, fără un scop aparent? Ar fi putut fi acesta unul dintre adăposturile temporare ale Ciclopilor, atunci când au ieșit din bârlogurile lor subterane, care se presupune că erau situate sub Muntele Etna și în alte părți?
Fazello ne spune că, cu aproximativ 200 de ani înainte de vremea sa, a fost descoperită în Muntele Eryx o peșteră, în interiorul căreia a fost găsit cadavrul unui uriaș, așezat cu un toiag în mână; întregul cadavru s-a transformat în cenuşă de îndată ce a fost atins, în afară de trei dinţi, care au fost păstraţi de magistratul oraşului Eryx, chemat și el la spectacol. Fazellus considera că acest trup gigant ar fi fost ucis de Hercule.
Același scriitor ne spune că, în 1516, Ioan Franciforte, Contele de Mazarine, după ce a săpat o groapă, a găsit un mormânt în care se afla corpul unui gigant (măsurând aproximativ 10 metri). Fazellus spune, de asemenea, că într-un mic sat dintre Siracuza și Leontium, au fost descoperite numeroase morminte și schelete gigantice și că multe altele de acest fel au fost întâlnite în apropierea satului antic Hicara, pe care sicilienii îl numesc Carini.
Unii arheologi susțin că Fazellus a confundat probabil oasele animalelor dispărute din Pleistocen – cum ar fi mamuții – cu cele ale giganților legendari – ceea ce este destul de absurd, deoarece Sicilia a fost întotdeauna locuită de elefanți pitici. Existau două astfel de specii de elefanți pitici în Sicilia, iar ambii descindeau din elefanții gargantuani, cu colți drepti, din epoca Pleistocenului, cu o înălțime de peste 5 metri, care au migrat în Sicilia cu mai bine de 500.000 de ani în urmă. Speciile mai mici de elefanți pitici, numite Palaeoloxodon falconeri, măsurau doar 1,8 metri înălţime. Ambele specii de elefanți pitici sunt astăzi complet dispărute din Sicilia.
Este, așadar, mai mult decât evident că nici Lazellus, nici oricine altcineva, n-ar fi putut confunda oasele unui elefant de sub 2 metri înălțime cu cele ale unui gigant de 10 metri.
Vom afla vreodată adevărul?
