Revelaţia biblică și culturile antice
Cum se explică faptul că legile nescrise, puse în seama revelaţiilor, se regăsesc în legislaţia scrisă a popoarelor antice?
Cum pot fi explicate asemănările dintre gândirea biblică și cultura antică?
Cum este Dumnezeul biblic în comparaţie cu zeii altor popoare?
Tendinţele filosofice și religioase din secolul XIX, susţinute de descoperirile unor vestigii antice, au contribuit la potenţarea ideii conform căreia nu e nimic special în cultura biblică și că aceasta se poate încadra perfect în spaţiul și timpul în care a fost creată.
Caracterul revelat al Bibliei a fost contestat, iar cultura biblică a fost clasată ca o particularitate a culturii mesopotamiene.
În anul 1902, asirologul german Friedrich Delitzsch susţinea că ”literatura Bibliei era dependentă de literatura Mesopotamiei și chiar a împrumutat de la aceasta”. S-a vorbit atunci de ”pan-babilonianism”, un curent care promova ideea că toate miturile lumii și Scripturile creștine sunt simple versiuni ale mitologiei babiloniene.
Cu doar un an înaintea afirmaţiilor lui Delitzsch, arheologii descoperiseră stela care conţinea Codul lui Hammurabi, descoperire care a alimentat scepticismul faţă de calitatea de revelaţie a Bibliei. Codul lui Hammurabi reprezintă o colecţie de 282 de legi, dintre care multe se aseamănă izbitor cu legile mozaice. Cea mai cunoscută asemănare între cele două coduri este Lex talionis, adică Legea Revanșei. Iată cum arată varianta babiloniană:
Dacă cineva a scos ochiul unui om liber, să se scoată și al lui. Dacă cineva a rupt osul altuia, să-i fie rupt și al lui. Dacă el a spart ochiul sau osul unui mușkenu, să plătească o jumătate de mină de argint. Dacă el a spart ochiul sau osul unui sclav al altuia, atunci să plătească o jumătate din preţul de cumpărare (a sclavului). Dacă cineva a scos dintele unui om egal cu el, să i se scoată și lui dintele. Dacă a scos dintele unui mușkenu, să plătească o jumătate de mină de argint.
(Codul lui Hammurabi, art. 196-201)
Cu timpul, elanul reducţionismului biblic s-a estompat, graţie atât unor descoperiri care confirmau soliditatea moștenirii biblice, cât și reconsiderării metodelor de stabilire a asemănărilor și deosebirilor dintre textele biblice și alte texte antice.
Chiar Lex talionis conţine o diferenţă semnificativă, deoarece, în varianta babiloniană, este echitabilă doar pentru oamenii din clasa superioară. În cazul în care în eveniment era implicat un om de rang inferior, era stabilită o sumă pe care vătămătorul trebuia s-o plătească. În schimb, legislaţia biblică prevedea:
”Să aveţi aceeași lege pentru străin ca și pentru băștinaș; căci Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” (Leviticul 24:22)
Analizând gândirea antică, orientalistul Henri Frankfort spunea despre evrei că au avut un infinit curaj moral. Alături de greci, care au avut curaj intelectual, evreii au fost artizanii emancipării umanităţii de sub tutela mitului.
”Ei (evreii) au propus nu o teorie speculativă, ci o învăţătură revoluţionară și dinamică. Prin doctrina unui Dumnezeu unic, necondiţionat și transcendent, au respins valorile preţuite ale epocii, au proclamat valori noi și au postulat o semnificaţie metafizică a istoriei și a faptelor omului.”
Frankfort invită nu doar la o comparaţie formală a operelor biblice și antice, ci și la reconstruirea concepţiei despre lume pe care acestea le presupuneau și le promovau. În acest mod, se poate constata că omul biblic avea o anumită siguranţă și previzibilitate în privinţa desfășurării vieţii, deoarece el putea conta pe caracterul drept și constant al lui Dumnezeu, nefiind supus capriciilor, așa cum erau zeii altor popoare.
Omul antic păgân avea o mică marjă de eroare, deoarece soarta sa era stabilită de zei, el nefăcând altceva decât să trăiască ceea i-a fost scris dinainte. El nu se putea rătăci, pentru că era recuperat mereu și readus în condiţia sa de marginal al Universului, de către marile ritmuri cosmice conduse de zei și reiterate de sărbătorile și ritualurile anuale. Condiţia de om era, implacabil, legată de resemnare.
În schimb, la evrei, Biblia propune o libertate și o responsabilitate unice în peisajul cultural antic.
”Conceptul biblic de chip divin în om constituie o altă idee revoluţionară în lumea de atunci. (…) Omul nu mai este o creatură a forţelor oarbe, neajutorat în faţa ritmurilor implacabile și a ciclurilor naturii. Dimpotrivă, el este acum o fiinţă înzestrată cu demnitate, cu un ţel, cu libertate și o putere formidabilă.”
În consecinţă, libertatea și responsabilitatea biblică îl așază pe om într-o permanentă stare de alertă, de veghere, pentru că destinul său nu este dat, ci trebuie construit. Fiecare decizie implică limitări, condiţii și, mai ales, consecinţe.
Confruntaţi cu realităţile dure ale vieţii, anticii erau nevoiţi să se resemneze în faţa destinului deja scris. În acest context, babilonienii au dezvoltat un sistem amplu de intuire a voinţei zeilor și foloseau magia pentru a încerca să influenţeze acele voinţe superioare de care depindea soarta omului.
Însă, dacă pentru omul antic soluţia în faţa vicisitudinilor era de natură magică, la omul biblic soluţia era de natură morală.
”Nu magia, ci acţiunea umană este cheia unei vieţi cu sens.”
Omul biblic nu a fost niciodată nevoit să apeleze la altceva decât la propria voinţă ca să-și determine viitorul. Soluţia morală a evreilor consta în alegerea binelui în defavoarea răului și, astfel, destinul lor căpăta turnura dorită.
În concluzie, o privire atentă asupra asemănărilor și deosebirilor dintre Biblie și literatura antică ne arată că, deși există asemănări formale cu textele mesopotamiene, acestea transmit o perspectivă asupra lumii diferită de ceea ce întâlnim la popoarele din jurul Israelului.
Biblia propune un Dumnezeu drept și iubitor și un om liber și demn. Aceste caracteristici se pot observa nu doar în tabloul general al concepţiei biblice, ci și în prevederile sociale și civile prin care orice om, indiferent de statutul social, este tratat cu demnitate.
Faptul că gândirea biblică nu are un corespondent în cultura altor popoare antice duce la concluzia că doar prin acţiunea revelatoare a lui Dumnezeu se putea manifesta în istorie un asemenea fenomen religios, cultural și social.
