Vimanas, fabuloasele nave zburătoare din India antică – Video
Madras, iarna anului 2004: guvernatorul provinciei Tamil Nadu organizează o conferință de presă pentru a comunica un eveniment cultural de excepție. Îmbrăcat în ținută de gală, în holul unui palat somptuos mirosind a lemn de santal, acesta ține în mână o carte și purtând un zâmbet misterios.
„Domnilor, iată o lucrare care vă va da cu totul peste cap ideea pe care v-ați făcut-o despre istoria lumii”, declara acesta. Este prima traducere în limba engleză a unei lucrări științifice foarte vechi, scrisă în limba sanscrită de către un erudit, cu mii de ani în urmă.
Guvernatorul a pus apoi cartea pe masă, lăsând să se vadă ciudatul titlu: „Vaimanika aeronautics”. Traducerea fusese realizată de Universitatea Oxford, dar nu fusese încă difuzată. Ziariștii prezenți au fost primii occidentali care au luat cunoștință de existența ei. În secolul XIX, apăruse un scurt fragment din ea, intitulat „Vymaanika shaastra”. Scrierea a fost descoperită în mod misterios și scoasă la lumină de către un profesor indian, Subbaraya Shastri, prezent și el la întâllnire. Dar oare ce putea conține misterioasa lucrare, pentru a justifica acea conferință de presă, ținută într-un loc atât de fastuos?
Un tratat de aeronautică preistorică
Spre marea surpriza a invitaților, era vorba despre un tratat de aeronautică preistorică, descriind mai multe feluri de obiecte zburătoare, precum și capacitățile lor, formele și funcțiile. La acestea se mai adăugau informații despre construirea lor, materialele utilizate, modul de propulsie și carburantul folosit, dar și tipurile de mașinării care le permiteau să zboare, precum și exercițiile de yoga cerute pentru a-i pregăti pe pasageri pentru zboruri la altitudini foarte mari. De asemenea, mai erau descrise și costumele piloților, precum și regimul alimentar prescris pentru aceștia.
Partea pur tehnică conținea 32 de secrete de pilotaj și de mânuire a instrumentelor de zbor. Fiind scrisă în limba sanscrită, această parte fost cel mai greu de tradus în termeni tehnici aeronautici contemporani.
În textele indiene vechi se vorbește despre ființe și obiecte venite din cer. Înțelepții spun că și unele temple budiste au fost făcute de extratereștri.
Cu toate acestea, s-a descifrat faptul că acele nave se puteau deplasa în toate direcțiile, iar unele dintre ele puteau decola chiar vertical. Aparatele de bord permiteau ca vasele să devină invizibile pentru privirile inamicilor și, de asemenea, permiteau captarea imaginilor din exterior si proiectarea lor pe un ecran intern, precum și trimiterea unor fascicule luminoase mortale, cu ajutorul unor oglinzi. Alte componente tehnice erau destinate captării a 7 forme de energie diferite, necesare bunei funcționări a navelor. Aceste energii poartă nume sanscrite și sunt greu de identificat, dar se pare că energia solară și cea antigravitațională sunt și ele menționate.
Pe de altă parte, propulsia obiectului zburător era asigurată de niște motoare alimentate cu un carburant de culoare gălbuie, ce trecea printr-o altă mașinărie care funcționa pe bază de mercur, al cărei rol încă nu a putut fi stabilit. Prezența mercurului drept sursă de energie pare a fi o constantă în descrierea vaselor zburătoare „vimanas”. Dar cel mai surprinzător lucru din cartea aceea sunt schițele și planurile care vin să ilustreze textul: astfel, unele nave aveau aripi, altele semănau cu niște construcții mari, de formă conică, care se puteau ridica în aer pe verticală, în timp ce un alt tip era de dimensiuni uriașe, putând transporta armate întregi. Motoare și echipamente tehnice apăreau desenate atât pe planuri, cât și pe nave.
O stiință pierdută
Cu toate acestea, este evident faptul că era imposibil să se încerce construirea unor asemenea nave zburătoare doar prin intermediul elementelor din „Vymaanika”. Ar fi ca și cum am încerca să construim un avion Airbus doar utilizând un articol descriptiv dintr-o revistă.
Astfel de texte nu sunt decât urmele unei memorii științifice de mult pierdute, de la posibila prăbușire a unei civilizații care ar fi putut atinge un astfel de nivel tehnologic. Aceasta ne face să ne gândim la Atlantida și la ipoteticul „Imperiu al lui Rama” care a precedat civilizația hindușilor. Acele obiecte zburătoare puteau aparține unor civilizații antediluviene uitate. Doar memoria oamenilor și tradiția transmisă oral au mai păstrat mici urme, și acelea încet-încet înghițite de miturile și legendele lumii. Carele zburătoare ale zeilor și minunile care se petrec în poveștile tradiționale păstrează poate amintirea unui cer traversat de nave strălucitoare, pe care doar regii și eroii aveau dreptul să le piloteze. În India, de foarte multe ori, diferența dintre un erou și un zeu este infimă: poveștile despre ei, relatate încă de la originea civilizației, îi fac să se întâlnească, să se lupte sau să se iubească ca niște simpli muritori. Zeii din istoria omenirii nu sunt, de fapt, decât niște oameni divinizați datorită realizărilor lor.
O sută de sori și o sută de luni
Cea mai expresivă descriere a unei mașini zburătoare se află în cunoscuta poveste a lui Rama, regele Ayhodiei și minunata sa soție, regina Sita. Evenimentul se desfășoară către sfârșitul poveștii, atunci când Rama, ajutat de fratele său, Lakshmana și de prietenul său Hanuman, a reușit, după o bătălie înfiorătoare, să-l învingă pe regele din Lanka, care, împins de focul dorinței, o răpise pe frumoasa Sita la bordul unei nave zburătoare numită Puspaka.
Iată fragmentul, într-o traducere aproximativă:
„La venirea zorilor, Rama, luând carul ceresc Puspaka pe care i-l dăruise Vibhishana, s-a pregătit de plecare. Acest car mergea de unul singur. Era mare și frumos ornat. Era înalt și avea două etaje de camere cu ferestre. Când s-a ridicat în aer și a pornit, în urma sa s-a auzit un sunet melodios. (…) carul Puspaka, care seamănă cu soarele, aparține fratelui meu. El a fost cumpărat de către puternicul Ravanna. El zboară prin aer, putând ajunge oriunde vrea gândul său. Seamănă cu un nor luminos de pe cer și a fost construit de către marele Vishvakarman. (…) Mai apoi, Rama, gata să se întoarcă acasă, în Ayhodia, în nordul Indiei, le-a invitat pe Sita, pe Lakshmana și pe Hanuman, precum și pe mulți dintre războinicii care au participat la lupta împotriva lui Ravanna, să urce la bord. În 3 zile, el a parcurs cei 5.000 de kilometri care îl despărțeau de palatul său.”
Unii cercetători ai istoriei antediluviene cred că Rama se afla în fruntea unui imperiu care se întindea din Himalaya până în Sri Lanka. Marile epopee ale Indiei, cum ar fi Ramayana și Mahabharata, ar putea conține amintirea acestor evenimente majore care au avut loc într-un imperiu dispărut. Și Mahabharata ne vorbește despre „vimanas”.
Iată un fragment semnificativ:
„Gurkha, zburând cu puternicul și rapidul său Vimana, a aruncat către cele trei orașe ale vrishnilor și andhakas un proiectil încărcat cu toată puterea Universului. O coloană de foc și de fum la fel de luminoasă ca mii de sori s-a ridicat în toată splendoarea sa. O strălucire de metal, un gigantic mesager al morții, care a redus la cenușă locuitorii acestora. Corpurile lor erau arse. Părul și unghiile le cădeau, iar venele li se spărgeau din senin. După câteva ore, întreaga lor mâncare era stricată. Pentru a scăpa de acest rug de foc, unii dintre soldați s-au aruncat în râu.
Aflat în carul său zburător, Saubha s-a oprit pe cer, la mare distanță. El a aruncat atunci săgeți, topoare, lănci și flăcări, fără încetare. Pe cer păreau a fi o sută de sori, o sută de luni și nenumărate stele. Nu se mai putea distinge ziua de noapte. Mai apoi, Krishna a răspuns la acest atac trăgând cu propria sa armă: un disc de foc care a tăiat în două nava zburătoare a dușmanului, care a căzut pe pământ, zdrobindu-se.”
Aceste relatări de lupte aeriene abundă, la fel ca și descrierea armelor devastatoare utilizate în timpul ostilităților.
Cuptorul cu mercur
Vehiculele zburătoare sunt o constantă în textele sacre indiene. Ele sunt întâlnite în „Rig Veda”, textul cel mai vechi, în epopeele deja citate, în „Puranas”, cât și în paginile numeroaselor texte mitologice care îl vizează pe Krishna. Alte texte și legende populare au apărut în India medievală, vorbind, de asemenea, despre vehicule aeriene sau mașinării celeste.
O lucrare mai specială îi este atribuită regelui Bhoja, un monarh din secolul al XI-lea: „Samaranganasutradhara”. În această carte există un capitol despre mașinăriile zburătoare, foarte bogat în informatții tehnice. Astfel, se oferă sfaturi pentru construirea lor și aflăm că modul lor de propulsie era un rezervor cu mercur.
„Corpul lui vimana trebuie să fie solid și rezistent, precum o pasăre uriașă, făcută din materiale ușoare. În interior, trebuie instalat motorul cu mercur, cu furnalul de fier așezat deasupra. Grație puterii conținute în mercur, este pusă în mișcare elicea și astfel omul aflat în interior poate călători o mare distanță pe cer. Vimana se poate mișca și pe verticală, dar și înainte și înapoi. Grație acestor mașinării, oamenii pot zbura spre cer, iar ființele celeste pot coborî pe Pământ.”
Dacă astfel de cunoștințe științifice au putut înflori în antichitate, ele erau, ca și în zilele noastre, apanajul unei elite religioase și științifice. Și trebuiau păstrate secrete, fiind transmise de la maestru la discipol. Din această cauză, memoria colectivă a pierdut esențialul acestor cunoștințe antice, nepăstrând decât o amintire difuză, intrată în legendă. Cât despre tratatele tehnice, precum „Vymmanika shaastra”, acestea au rămas prea vagi pentru ca inginerii de astăzi să poate trage de pe urma lor concluzii reale din punct de vedere științific.
În orice caz, aceste cunoștințe par să fi fost întotdeauna protejate cu sfințenie de către dinastiile inițiaților, ele transmițându-se doar prin tradiție orală. Împăratul budhist Ashoka, în secolul al III-lea î.Hr., a înființat un colegiu din 9 înțelepți, pentru a reuni în 9 cărți totalitatea științelor și tehnicilor cunoscute la vremea respectivă. Una dintre aceste lucrări trata antigravitația. Ele au fost mai apoi ascunse într-un loc sigur, pentru ca nimeni să nu le poată folosi în scopul războiului. Acum câțiva ani, guvernul chinez a trimis la Universitatea din Chandigarh un manuscris descoperit la o mănăstire budhistă din Lhassa. Acesta a fost tradus de către orientalistul britanic Ruth Reyna și trimis înapoi în China. Chinezii au afirmat că îl folosesc în cadrul programului lor spațial, pentru că textul trata tehnici folosite în călătoriile spre alte planete. Reyna a afirmat că tehnicile descrise se bazau pe antigravitație, utilizând o forță care le permitea piloților yoghini avansați să leviteze. Manuscrisul mai releva și secretul invizibilității și programa o expediție către Lună.
Vimana de la malul mării
O întâmplare extraordinară a avut loc într-o dimineață din anul 1895, pe plaja Chowpathy, în apropiere de Bombay, în fața unei mulțimi aflate la o manifestație, condusă de liderul naționalist Mahadeva Govinda Ranade. Un straniu obiect zburător s-a ridicat din ocean în aer, de unul singur, fără pilot, până la peste 500 de metri deasupra oamenilor încremeniți, s-a clătinat, apoi s-a prăbușit, precum un meteorit, pe plajă.
La vremea respectivă, evenimentul a fost comentat pe larg în ziarul Poona, fiind reluat mai apoi și în Deccan Herald, la 19 decembrie 2003. Autorul „minunii” era un sanscritist eminent, Shivkar Bapuji Talpade, născut în Bombay, în 1864. Dar care este legătura dintre studiul sanscritei și invenția unui aeroplan? Faimosul Vymaanika Shaastra despre care am vorbit anterior, dar și alte tratate vechi despre vimanas, pe care Talpade le studiase încă din tinerețe. Ceea ce l-a frapat imediat a fost combinarea motorului cu mercur cu energia solară. El a reușit astfel să decripteze textele și să construiască un vimana, pe care l-a făcut să zboare până la 500 de metri altitudine. Obiectul său a fost însă uitat, pentru că autoritățile britanice nu au apreciat în mod deosebit evenimentul, chiar interzicându-i lui Talpade să repete acea experiență. Resturile rămase din vimana au fost vândute unor cumpărători străini. Talpade a murit în 1916, fără să cunoască gloria pe care o merita.
Și mitologia chineză este plină de zeități care călătoreau cu care zburătoare. Și din textele biblice putem afla că poporul evreu a fost ghidat de către faimoșii elohimi, care s-au însurat cu fiicele oamenilor pentru că erau frumoase, dar și despre bravul Ezechiel care își păzea liniștit oile, când un vimana – având forma „unor roți de fontă cu ochi de jur-împrejur” – a aterizat chiar lângă el. Cât despre Enoch, acesta a fost îmbarcat într-o navă zburătoare pilotată de elohimi, care l-au dus astfel până la Ierusalim. Foarte speriat, tremurând de frică, el a văzut, la decolare, Pământul răsturnându-se și orizontul înclinându-se.
Se pare că și civilizațiile antice mesopotamiene au avut contacte permanente cu ființe care călătoreau prin aer. În Egipt, s-a găsit un obiect de lemn având forma unui avion. Același tip de obiect, dar făcut din metal, a fost descoperit și în America precolumbiană. În templul din Abydos, niște hieroglife stranii amintesc de propriile noastre avioane și elicoptere.
Unele picturi medievale europene arată niște vimanas pilotate de oameni, plutind pe cer. Întrebarea esențială rămâne însă fără răspuns: cine sunt constructorii acestor obiecte zburătoare? Cine sunt autorii vimanas-urilor din India antică? Cine sunt acei elohimi civilizatori și toți acei zei veniți pe care celeste pentru a se amesteca în destinul omenirii, bătându-se între ei și încercând prin toate metodele să le impună oamenilor legile lor? Despre ce războaie înfiorătoare vorbesc textele străvechi indiene și de unde veneau cei ce pilotau acele nave zburătoare, înarmate pentru un război al stelelor?
