Controverse în legătură cu periplul lui Ulise
Războiul troian a durat 10 ani – și tot 10 ani au durat și peregrinările lui Ulise-Odiseu până când a reușit să-și regăsească Itaca și pe credincioasa-i Penelope. După cum datele homerice legate de războiul troian (Iliada) au format obiectul unor cercetări și, uneori, al unor controverse, tot așa îndelungatul și aventurosul periplu al lui Ulise (Odiseea) a format obiectul unor încercări de reconstituire, unele fondate pe argumente mai mult sau mai puțin solide, iar altele de-a dreptul năstrușnice.
Printre acestea din urmă se numără și ipoteza conform căreia Ulise ar fi trecut prin Coloanele lui Hercule (Gibraltar), pornind spre sud până la extremitatea australă a Africii, precedându-i astfel cu șase veacuri pe navigatorii fenicieni aflați în slujba faraonului Nechao (609-594 î.e.n.), care (după cum ne relatează Herodot) au reușit să ducă la bun sfârșit această performanță excepțională pentru vremea lor.
O altă ipoteză, la fel de hazardată, avansează la faptul că, ieșind din Mediterana, Ulise ar fi pornit spre nord, ajungând până pe coastele occidentale ale Norvegiei, pe drumul pe care-l va parcurge abia după opt veacuri un alt locuitor al țărmului mediteranean, geograful Pytheas din Marsilia, care era însă mai priceput în ale navigației și mai bine echipat pentru o asemenea călătorie primejdioasă.
În sfârșit, n-au lipsit nici cei care și l-au imaginat pe “bărbatul viteaz și iscusit” – cum este descris Ulise în viziunea lui G. Murnu – mai aproape de meleagurile noastre, în Marea Neagră, unele dintre vestitele sale pățanii având loc pe țărmurile Caucazului și Crimeii.
În ipotezele cele mai veridice – pe care le vom lua în considerare în cele ce urmează – periplul lui Ulise a fost mult mai modest. Deși a durat 10 ani, el n-a depășit limitele Mediteranei – ba, mai mult, către apus n-a trecut decât cu puțin de țărmurile Siciliei, iar punctul cel mai răsăritean al itinerarului său este tocmai Troia, locul de pornire.
În privința Troiei nu mai avem astăzi nicio îndoială – era situată pe coasta de nord-vest a Asiei Mici, nu departe de Dardanele, lângă satul turcesc Hisaarlâc. Tot așa, patria lui Odiseu și, în același timp, destinația sa, Itaca, este identificată cu insula numită astăzi Thaki (sau Ithake) – în Marea Ionică, între insulele Leuca și Kefalonia. La începutul veacului nostrum, această identificare a fost pusă la îndoială de unii specialiști – textului Homeric I s-ar fi potrivit mai degrabă insula alăturată, Leuca, mai mare și mai bogată – dar săpăturile întreprinse în insula Thaki începând cu deceniul al patrulea au risipit această îndoială, confirmând tradiția milenară (de altfel, însuși Ulise spune, în cântul IX: “Eu locuiesc în Itaca… unde împrejur sunt multe insule, precum e Zachintul păduros, Dulichioi, Same” – Zachintos și-a păstrat numele până astăzi – Zakynthos , Same a devenit Kefalonia, numai Dulichioi n-a putut fi identificată. Avem, deci, date eminamente sigure în privința locurilor de pornire și de sosire a lui Ulise.
Să dezbatem acum etapele periplului, așa cum sunt ele descrise în circa 5.000 de versuri (din totalul de 16.000) ale Odiseei.
Mai întâi, eroul nostru poposește în țara ciconilor, după care trece de extremitatea sud-estică a Greciei, pe la capul Malea, vestit pentru furtunile sale, ajungând în țara lotofagilor, apoi, rând pe rând, în regiunea locuită de ciclopi, în insula lui Eol, lăcașul vânturilor, insula Caprelor, țara lestrigonilor și Aia, insula vrăjitoarei Circe, de unde, după ce cu binecunoscuta-i iscusință își va salva tovarășii prefăcuți în porci, va ajunge în întunecata țară a cimerienilor – în împărăția morții – apoi pe lângă insula sirenelor cu cântul lor ademenitor, printre monștrii Scylla și Charybda, pe lângă pășunile boilor soarelui, până la Ogigia, insula nimfei Calipso, unde va rămâne 7 ani, după care, făcând un popas în țara feacienilor, își va regăsi Itaca.
Prima etapă, în țara ciocoilor, nu ridică nicio dificultate – de origine tracă, ciconii locuiau pe țărmul Nordic al Mării Egee, la poalele muntelui Ismaros, până către frontiera de astăzi a Greciei cu Turcia europeană. Distrugerea cetății lor de către Ulise și ai săi ne apare justificată astfel: ciconii luaseră parte la războiul troian ca aliați ai regelui Priam și era firesc ca aheii să pornească împotriva lor o expediție de pedeapsă.
După o furtună năprasnică în regiunea capului Malea, pe unde voia să treacă din Marea Egee în Marea Ionică, abătut din drumul său de vânturi, Ulise rătăci 9 zile către sud-vest și, într-a 10-a zi, poposi în țara lotofagilor. Identificarea acestei regiuni cu țărmurile golfului numit astăzi Gabes (eventual cu insula Djerba, aflată la extremitatea sudică a golfului) este foarte probabilă – există texte care atestă faptul că anumite triburi de pe coasta Africii se hrăneau cu fructele unei plante înrudite cu lotusul și însuși Herodot, în secolul V î.e.n. (în Cartea a 4-a a monumentalei sale opere) amintește de un asemenea neam al lotofagilor.
Cât despre țara ciclopilor “cei procleți și trufași”, opiniile diferă – unii o plasează în estul Siciliei, pe povârnișurile vulcanului Etna, alții în partea apuseană a insulei, în apropiere de Trapani, alții pe malul golfului Neapole. Pentru această din urmă opinie par să pledeze versurile “un mic ostrov cu mari păduri în dreptul limanului ciclopilor se-ntinde… și capre negre-acolo sunt puzderii…” – ostrov în care poate că ar trebui să recunoaștem fermecătoarea Capri (Insula Caprelor), situată în golful napolitana, deși insula Faviguana din arhipelagul Egadelor, în apusul Siciliei, ar putea corespunde și ea sumarei descrieri.
Dar, înainte de orice, se cuvine să nu uităm că, în cazul ciclopilor, este vorba despre un popor fabulos, după cum fabuloasă este și evadarea lui Ulise din peșteră – ascuns sub pântecele unui berbec, după ce l-a orbit pe uriașul și fiorosul Polifem.
Eolia, “ostrovul cel plutitor”, a fost identificată ca fiind insula vulcanică Stromboli din grupul Liparelor, poate fiindcă uneori, în perioadele de activitate a vulcanului, emisiile lui gazoase formează un fel de ceață deasupra apei, astfel încât insula pare că, într-adevăr, plutește; de altfel, în vremurile mai noi, arhipelagul Lipari a primit și numele de Isole Eolie.
În privința Lestrigoniei cea locuită de antropofagi, părerile sunt împărțite între Sardinia (coasta nordică, în dreptul strâmtorii Bonifacio) și țărmul nord-vestic al Siciliei – singura indicație pe care ne-o dă Homer fiind aceea că din Eolia și până în țara lestrigonilor este cale de 7 zile.
Aia, insula vrăjitoarei Circe, a format și ea obiectul unor controverse – ipotezele mai recente înclinând către Ustica, în nordul Siciliei. Ipoteza mai veche în legătură cu țara Aia din Caucaz (menționată de Herodot și de Apollonios din Rhodos) nu mai este luată astăzi în considerare; și nici cea referitoare la Monte-Circeo, pe coasta tireniană a Italiei.
Cimerienii, “poporul cel de-a pururi învăluit în ceață și-ntuneric”, nu trebuie confundați cu vechii locuitori ai Tauridei (Crimeea de astăzi), prin urmare cu cimerienii menționați de Herodot și de Strabon, deși unii comentatori n-au exclus această ipoteză. Este vorba, evident, de un neam fabulous, locuind în “împărăția întunericului”, unde Ulise s-a dus să-l caute pe prorocul Tiresios.
În schimb, aproape toți cercetătorii sunt de acord că insula Sirenelor trebuie căutată lângă coasta tireniană a Italiei, la sud de Neapole, unde până astăzi, în dreptul micului port Amalfi, un grup de mici insule se numește Sirennuse – de asemenea că Scylla, monstrul cu 6 capete și Charybda, nume care în grecește înseamnă “vârtej”, trebuie situate în strâmtoarea Messina, unde navigația cu mijloacele primitive ale acelor vremuri era îngreunată de stânci, curenți și sorburi – ceea ce ne duce la concluzia că și pășunile boilor soarelui se aflau pe țărmul de răsărit al Siciliei, nu departe de Taormina.
În cele din urmă, Ogigia, insula zânei Calipso “cea cu mândre plete”, unde Ulise va zăbovi 7 ani, a prilejuit de asemenea numeroase discuții de-a lungul vremii, ea fiind localizată ipotetic în vecinătatea Maltei (insula Gozo), în sud-vestul Siciliei (insula Lipari), iar un cercetător mai nou, francezul Victor Berard, susține cu argumente demne de luat în considerare că ar fi vorba de mica insula Peregil, între Gibraltar și țărmul African, prelungind astfel aria înăuntrul căreia se desfășoară itinerarul eroului nostru până la extremitatea vestică a Mediteranei.
Și despre Scheria, țara feacienilor, s-au acreditat tot felul de versiuni – s-a emis chiar părerea că nici n-ar fi vorba de o insula, ci de țărmul Calabriei de astăzi. Totuși, identificarea Scheriei cu insula Corfu are până în zilele noastre numeroși adepți, care invocă în favoarea ei un text din Thucydide, deși Corfu nu se află departe de Itaca, fapt ce contrazice, într-o oarecare măsură, textul homeric (cântul VI) în care Nausicaa, fiica lui Alcinou, îi spune eroului nostru “… locuim departe…cei din urmă pe noianul bătut de valuri și la noi nu vine din altă parte nimeni…”
Unul dintre autorii mai recenți ai reconstituirii itinerarului lui Ulise a calculat că, luându-se în considerație cele mai probabile variante, eroul lui Homer a străbătut cam 2.300 de mile (circa 4.260 km), ceea ce este foarte puțin având în vedere că periplul a durat 10 ani. Această distanță reprezintă abia a zecea parte din cea parcursă de sir Francis Chichester, solitarul navigator britanic care, în deceniul al 7-lea al secolului nostru, a făcut înconjurul lumii.
Este, firește, și acesta un mod de a aborda problema, numai că trebuie să ținem seama și de faptul că între cele două călătorii s-au scurs peste 3 milenii și că Ulise, pe nava lui modestă, care semăna mai degrabă cu o plută, nu avea hărți de navigație, parâme de nailon, busolă și altele de felul acesta (ceea ce nu înseamnă că realizarea lui sir Francis nu constituie o performanță excepțională).
Și apoi, drept vorbind, călătoria lui Ulise nu a durat 10 ani, de vreme ce a stat pe insula vrăjitoarei Circe 1 an și pe insula nimfei Calipso 7 ani. Căci Homer l-a înzestrat pe eroul nostru nu doar cu istețime, iscusință și vitejie, ci și cu o oarecare slăbiciune pentru farmecele feminine – însușire care în lumea mitului grec nu era nicidecum un cusur, ci dimpotrivă, era comună multor eroi și chiar zeilor.
Discuțiile în jurul poemelor homerice sunt vechi, aproape tot atât de vechi ca și poemele. Ele au atins o primă culme în urmă cu peste 2 milenii, la Alexandria, unde “…în tihna celei mai mari biblioteci pe care o văzuse lumea, laolaltă cu alte discipline până atunci necunoscute, avea să se nască, din nevoia valorificării unui patrimoniu literar imens, acea ramură a științelor sociale căreia îi spunem astăzi istorie literară și pe care creatorii ei o numeau filologie.” (D. M. Pippidi în introducerea Odiseei, 1956)
Iliada și Odiseea, poeme tradiționale reflectând, în principiu, elemente din epoca bronzului târziu, menținute în anumite fraze-formule nealterate de-a lungul veacurilor, sunt rodul unui complicat proces de elaborare și adaptare, proces la care au participat câteva generații de aezi, de cântăreți transmițători ai tradiției. Epopeile s-au dezvoltat astfel treptat, aproape insesizabil am putea spune, trecând de la o generație la alta și de la o formă la alta.
Iată de ce, după cum remarcă în mod fundamentat Petre Alexandrescu (în introducerea versiunii românești a cărții lui Fr. Matz – Creta, Micene, Troia, Ed. Științifică, București, 1969), “…Iliada și Odiseea nu pot fi considerate ca fiind surse istorice de sine stătătoare, ci ele pot servi cel mult la verificarea și la confirmarea unor conjuncturi stabilite pe alte căi”.
Căci nu trebuie să uităm că, înainte de toate, poemele homerice sunt cunoscute și apreciate drept monumente – până acum inegalate – ale poeziei epice universale – care au încântat oamenii vreme de 3 milenii și, fără îndoială, o vor mai face multă vreme de acum înainte.
