Dezgroparea de către arheologi a Turnului Babel
O expresie des auzită, care a pătruns în vorbirea de toate zilele, face referire la “Turnul Babel”, prin care se desemnează, figurativ, un loc unde se vorbesc nenumărate limbi, pricină din care oamenii nu se înțeleg între ei. Cam același sens îl are și termenul “babilonie”. Se face aluzie la povestirea biblică în care fiii lui Noe au vrut să ridice un turn care să ajungă până la cer, drept care Dumnezeu i-a pedepsit, încurcându-le limbile și, astfel, construcția a fost abandonată.
Povestirea, cam confuză, a stârnit, de-a lungul veacurilor, discuții în contradictoriu între teologi. În primul rând, însăși semnificația termenului “babel” este nelămurită – după unii, înseamnă “încurcătură”, iar după alții provine de la Bab-el sau Bab-ilu și înseamnă “poarta zeului”.
Apoi, este de neînțeles de ce se temeau urmașii lui Noe că ar fi fost “împrăștiați pe toată fața pământului” (ceea ce s-a și întâmplat) și de ce a trebuit să fie pedepsiți tocmai constructorii turnului din cetatea care ulterior a fost numită Babel, când turnuri asemănătoare se aflau în toate orașele importante din Mesopotamia – de pildă, la Ur, patria lui Avraam, cetate mult mai veche decât Babilonul.
Într-adevăr, primele informații despre Ur le avem din mileniul al IV-lea î.e.n., în legătură cu civilizațiile din Valea Indusului, considerate a fi printre cele mai vechi. De aici au pornit sumerienii și, ajunși în valea Eufratului, au clădit cetatea Ur, al cărei prim rege ar fi fost Urbagas. Informațiile în legătură cu vechile civilizații din Valea Indusului au o dată relativ recentă, acestea datorându-se activității asidue depuse de doi arheologi englezi – sir John Marshall, care începând din anul 1922 a lucrat pe șantierul cetății Harappa și sir Mortimer Wheeler, care a descoperit o cultură enigmatică în jurul așezării Mohendjo-Daro.
Spre deosebire de Ur, Babilonul, situat tot pe malul Eufratului, era o așezare lipsită de importanță până în anul 2105 î.e.n., când amorritul Sumuabum a fondat aici o dinastie al cărei al șaselea rege, Hammurabi, a reunit Sumerul și Akkadul într-un stat centralizat. Cetatea Ur este, prin urmare, cu aproximativ un mileniu și jumătate mai veche decât Babilonul.
Civilizațiile din Valea Indusului își plasau întotdeauna sanctuarele închinate diferiților zei pe locuri mai înalte, în general pe coline. Ori regiunea situată între Tigru și Eufrat este un șes neted, aproape complet lipsit de denivelări și, atunci, imigranții – care nu concepeau plasarea lăcașurilor de cult decât pe înălțimi – au început să ridice un soi de piramide în trepte, numite zigurate, în vârful cărora își clădeau sanctuarele. Cu alte cuvinte, înlocuiau înălțimile naturale cu altele, construite de mâna lor. Este mai mult decât probabil ca biblicul Turn Babel să nu fi fost altceva decât un zigurat.
Săpături efectuate la Ur – mai întâi de sir Henry Rawlinson, începând cu anul 1853, apoi de Taylor, iar începând cu 1927 de Woolley (cel care a descoperit și urmele unei inundații de mari proporții) – au scos la iveală un lăcaș dedicate cultului Lunii, reprezentată de zeul Sin (sau Uannar) și situat pe un asemenea zigurat, clădit din terase suprapuse. Pe fiecare dintre acestea erau, probabil, plantați arbori, iar ultima constituia soclul templului dedicat lui Sin, lung de 60 metri și lat de 45 metri.
La Babilon, dimensiunile ziguratului numit Etemenanki erau și mai mari. De fapt, este vorba despre mai multe zigurate, căci, de câte ori Babilonul era cucerit, armatele dușmane se grăbeau să-l dărâme, pentru ca după eliberarea cetății construcția să poată începe din nou.
Primul zigurat a fost început către sfârșitul mileniului al III-lea, ultimul fiind terminat în jurul anului 570 î.e.n. Acest Turn Babel, având pe ultima terasă un temple somptuos închinat zeului Esagil și construit la ordinal lui Nabucodonosor, este descris de Herodot astfel:
“În centrul incintei sacre se ridică un turn masiv cu latura de un stadiu (între 185 și 192 metri) și peste acest turn se ridică altul și așa mai departe, 8 în total. Scările de acces sunt exterioare și unesc toate turnurile”.
Alte amănunte găsim pe tăblițele de lut descoperite de arheologi – un raport al preotului Anu-Bel-Shunn, redactat în “a 26-a zi a lunii Kislimum, în al 83-lea an” al domniei seleucizilor – așadar, la 12 decembrie 229 î.e.n., după cronologia noastră; un raport asupra stării turnului care precizează faptul că diferitele etaje dreptunghiulare, începând de sus, se aflau între ele în raportul 2-3-5-8-13, la care se adăuga edificiul sacru de pe platformă, dedicat zeului Marduk. Scara exterioară prezenta o înclinare de 36 de grade, fiind rezervată zeului și care folosea, probabil, și pentru observații astronomice.
Avem, prin urmare, date destul de amănunțite asupra Turnului Babel, date care, în linii generale, au fost confirmate de săpăturile arheologice. Un merit deosebit în această privință revine expediției germane conduse de Robert Koldewey, care a lucrat pe șantierul de la Babilon vreme de aproape două decenii (1899 – 1917).
Koldewey nu a dezgropat turnul propriu-zis, ci niște fundații de mari proporții, corespunzând datelor aflate în diferite documente, mai ales în inscripții. Primul turn Babel a dispărut încă de pe vremea lui Hammurabi, în jurul anului 1700 î.e.n., dar urmașii acestui rege au construit altul, pe aceleași fundații.
O inscripție de pe vremea lui Nabopolassar spune:
“În acea vreme, Marduk mi-a poruncit să pun adânc în măruntaiele pământului temeliile turnului Babel, care se cutremurase înaintea domniei mele, gata să se prăbușească și să-i ridic vârful până la cer”.
Iată, deci, o informație interesantă – înainte de anul 626 î.e.n., data urcării pe tron a lui Nabolopolassar, turnul din Babilon a fost grav avariat de un cutremur – de aici și credința că turnul a fost dărâmat ca urmare a mâniei divine, mai ales având în vedere acele vremuri bântuite de superstiții.
Inscripției lăsate de Nabolopolassar i se adaugă și cea a fiului său, Nabolopolassar II (605 – 562 î.e.n.):
“Am pus cunună peste Etemenanki ca vârful lui să se ia la întrecere cu cerul”.
Iar altă inscripție în cuneiforme proclamă: “Etemenanki va dura veșnic”.
Această veșnicie n-a durat însă decât puțină vreme – ceva mai mult de un veac – până ce Xerxes, regele perșilor, cucerind Babilonul, a poruncit dărâmarea edificiului. La întoarcerea sa din India, Alexandru cel Mare s-a simțit copleșit de aceste ruine colosale și, după cum ne informează Strabon, a încercat degajarea lor. Au lucrat acolo mai întâi 10.000 de oameni, apoi întreaga armată mecedoneană, însă în zadar, căci acțiunea de distrugere a turnului fusese temeinic înfăptuită, confirmând, încă o dată, un adevăr simplu al istoriei – că este infinit mai ușor să distrugi decât să clădești.
