Mumiile – tainele îmbălsămării
Jefuirea mormintelor regale a luat proporții de-a dreptul uriașe în timpul dinastiei a XX-a (circa 1200-1090). În colecția de documente egiptene publicată de James Henry Breasted, conducătorul prestigiosului Oriental Institute al Universității din Chicago, se află un papirus datând din timpul domniei lui Ramses IX, în care se descrie desfășurarea procesului unor jefuitori de morminte judecat în urmă cu peste 3000 de ani. Reiese din acest interesant document faptul că paznicii necropolei erau înțeleși cu preoții, iar funcționarii superiori, de pildă șefii districtelor, își primeau și ei partea de pradă.
Avem toate motivele să presupunem că jefuirea mormintelor regale egiptene a continuat aproape fără întrerupere până către începutul veacului nostru, deși pentru perioada medievală datele pe care le avem sunt mai rare. Rare, însă nu lipsesc. Călătorul arab Abd el-Latif nota, în secolul al XII-lea, că la Cairo se vindeau, la prețuri de nimic, mumii.
Se pune, în mod firesc, întrebarea: cine era interesat să cumpere asemenea “marfă”?
Erau, în primul rând, cei care practicau magia, nu puțini în acele veacuri bântuite de superstiții – fiindcă se înrădăcinase adânc credința conform căreia mumiile faraonilor, vechi de milenii, posedau puteri magice, credință întărită și de faptul că pe amulete și pe alte obiecte găsite în sarcofage se aflau inscripții indescifrabile, deci misterioase.
În al doilea rând, erau medicii și spițerii, încredințați că mumiile aveau proprietăți curative – uscate, pisate, dizolvate în diverse lichide, sub formă de poțiuni, infuzii sau alifii, mumiile erau recomandate în cazul anumitor maladii. Desigur că și această din urmă utilizare a lor se baza pe credința în puterile lor magice, dar nu este mai puțin adevărat și faptul că rășinile balsamice și buruienile aromate folosite la îmbălsămare aveau anumite însușiri curative. Până către începutul secolului al XVII-lea, extractul de mumie putea fi găsit în borcanele și retortele alchimiștilor și spițerilor din principalele orașe europene.
Dar ce este, de fapt, o mumie?
Ne spune același Abd el-Latif, care abordează chestiunea din punct de vedere filologic: mumiya (sau mumiyai) este un termen de origine arabă care înseamnă asfalt sau “bitum de Iudeea”, cum i se spunea în antichitate.
Cercetări ulterioare au arătat faptul că termenul este de origine iraniană – de altfel, încă de pe vremea faraonilor se aducea de la Muntele Mumiilor, aflat la Derabgerd, în Persia, unde bitumul se prelingea de pe stânci.
Definiția pe care i-o dă el-Latif, “un amestec de rășină și mirt”, nu este, desigur, corectă. Astăzi știm că asfaltul este o rocă sedimentară constituită dintr-un amestec bogat în rășini, din compuși ai sulfului și ai azotului, în care mirtul nu are ce căuta. De altfel, egiptenii nu erau singurii care foloseau asfaltul în antichitate. Babilonienii îl obțineau din izvoarele asfaltice de lângă orașul Hit, pe Eufrat și aici se pot vedea și astăzi așa-zisele gufa, ambarcațiile circulare călăfătuite cu asfalt, despre care ne relatează și Herodot și care, sfidând progresele pe care le-a făcut construcția navală, au rezistat peste milenii. Asirienii cunoșteau și ei asfaltul, pe care-l foloseau ca mortar la construcția palatelor și templelor, precum și la etanșarea canalelor care aprovizionau orașele cu apă. Dar egiptenii au fost primii care au recunoscut calitățile asfaltului, în amestec cu diferite alte substanțe, în procesul de îmbălsămare.
Termenul “mumie” a avut o evoluție cel puțin ciudată – mai ales în domeniile magiei negre, alchimiei și farmacopeii medievale. C.W. Ceram ne relatează că ”se mai numeau mumii părul și unghiile tăiate de la o ființă vie; este o parte din acel om care reprezintă întregul și poate face, deci, obiectul unor descântece și vrăji”.
În ceea ce privește mumia de natură asfaltică din prăvăliile spițerilor medievali, ea provenea, după cum rezultă din documentele datate în secolul al XV-lea, de la două izvoare aflate pe domeniile mănăstirii din Tegern, în Bavaria, de unde călugării extrăgeau zilnic 40 litri de substanță verde-măslinie, pe care o vindeau ca leac împotriva gutei și a tot felul de alte boli, dar și ca unsoare pentru trăsură și combustibil pentru opaiț. În secolul trecut, farmaciștii vindeau sub numele de mumie o alifie balsamică pentru tratarea furunculilor, plăgilor și fracturilor.
Evident că astăzi, prin mumii, noi înțelegem trupurile îmbălsămate – după o anumită metodă și cu respectarea unui anumit ritual – ale regilor și demnitarilor din Egiptul antic. Trebuie spus de la bun început că, până astăzi, nu s-a putut stabili încă metoda exactă și complete folosită de preoții egipteni la operația de mumificare.
De fapt, poate că nu este vorba de o singură metodă, ci de mai multe metode, deoarece analizele chimice efectuate cu mijloacele științei modern au indicat faptul că existau numeroase feluri de îmbălsămare. Încă de pe la mijlocul secolului trecut, Auguste Mariette remarca faptul că mumiile din Memphis erau uscate, sfărâmicioase și de o culoare întunecată, aproape neagră, pe când cele din Teba erau destul de elastic și de o culoare gălbuie. Firește că mumiile din Memphis erau cu mult mai vechi, însă aceste deosebiri nu pot fi explicate doar prin diferența de “vârstă”.
Texte egiptene asupra metodelor de îmbălsămare nu există. Operația era socotită sacră și era o taină păzită cu strășnicie de preoții hieroduli care slujeau în temple, aceasta desfășurându-se sub semnul zeului Thot, magul suprem. Este posibil ca, în unele perioade, nici măcar toți preoții să nu fi fost inițiați în tainele mumificării, ci numai o mână de aleși din rândul preoților-vraci patronați de zeița-scorpion Selket, o divinitate totemică în atribuțiile căreia intra și ocrotirea fertilității pământului.
Îmbălsămarea era însoțită de un ritual cuprinzând anumite practici și formule magice, cărora desigur că preoții-vraci le acordau mai multă importanță decât însușirilor de conservant ale balsamurilor.
În lipsa textelor care ne-ar fi dus drept la sursă, suntem nevoiți să ne adresăm tot lui Herodot, care ne asigură că existau trei feluri de mumificare: primul, cel mai costisitor, era rezervat faraonilor și membrilor familiilor regale, al doilea era folosit pentru înalții demnitari, iar cel de-al treilea, cel mai ieftin, și-l puteau permite micii funcționari. Oamenii de rând erau nevoiți să-și încredințeze rămășițele pământești virtuților conservante ale nisipurilor și climei uscate, iar leșurile sclavilor serveau nu arareori ca hrană pentru animalele de pradă. Ierarhia foarte strictă a societății antice egiptene era astfel păstrată și după moarte.
Iată cum descrie C.W. Ceram operațiile de mumificare:
“… se scotea mai întâi creierul, prin nări, cu un cârlig de metal, apoi se deschidea abdomenul cu o piatră de cremene și se scoteau intestinele (uneori erau scoase și prin anus). Intestinele erau așezate în canope (ulcioare sau vase). În locul unde fusese inima se punea un cărăbuș de piatră. După aceea, cadavrul era spălat și pus într-o soluție de saramură, unde era lăsat să macereze vreme de o lună. În sfârșit, era pus la uscat, ceea ce, după unele indicații, dura până la 70 de zile.
Urma depunerea în sarcofag. În general, se foloseau mai multe sicrie de lemn, care aproape întotdeauna aveau forma corpului omenesc. În acest caz, sicriele erau așezate unul într-altul, după care erau depuse într-un sarcofag de piatră. Trupul era așezat în poziție culcată, cu mâinile încrucișate pe piept sau pe abdomen sau cu brațele întinse de-a lungul corpului.
De cele mai multe ori, părul era tuns, femeilor însă li se lăsa adesea părul lung, în prealabil ondulat. Părul din regiunea sexului era ras.”
În afară de toate aceste operații destinate a feri (mai mult sau mai puțin) trupul de descompunere, un rol important revenea, evident, substanțelor și materialelor care se introduceau în locul măruntaielor și care erau foarte variate: mâl, nisip, rumeguș, diferite buruieni, bucăți de țesături și, nu în ultimul rând, rășini balsamice rămase și până astăzi neidentificate cu precizie, dar din care nu lipsea aproape niciodată „bitumul de Iudeea” de origine persană. Cu acest amestec se umplea nu doar cavitatea abdominală, ci și cutia craniană, precum și sânii femeilor.
Înainte de depunerea în sarcofag, corpul îmbălsămat era împodobit cu diverse bijuterii și cu alte obiecte considerate a poseda virtuți magice, cum ar fi amuletele sau scarabeii sacri, după care era învelit cu un strat gros din fâșii de țesături.
Cu timpul, țesăturile se îmbibau cu rășini și substanțe bituminoase, astfel încât arheologul care avea șansa să găsească un astfel de mormânt cu sarcofag întâmpina mari dificultăți la înlăturarea straturilor de țesături întărite și trebuia să recurgă la un specialist – de obicei un medic chirurg obișnuit cu disecțiile.
Cât despre jefuitorii de morminte, firește că se sinchiseau prea puțin cu păstrarea în bune condiții a mumiilor, de regulă sfâșiind cu brutalitate bandajele pentru a ajunge la bijuterii și la obiectele de o oarecare valoare, răpind astfel oamenilor de știință posibilitatea de a studia aceste materiale din punct de vedere arheologic și artistic. Nu se știe, nici măcar cu aproximație, câte exemplare unice s-au pierdut în felul acesta. Din când în când, în colecțiile particulare sau la anticarii din diversele bazare orientale, mai apare câte un obiect a cărui proveniență este, de obicei, foarte greu de stabilit.
