Oamenii de știință ruși: Luna este creația inteligenței extraterestre


6 shares

Lucrare publicată în eminentul Jurnal sovietic „SPUTNIK”, de către oamenii de știință ruși Mihail Vasin și Alexander Shcherbakov, în anii 1970

Deși oamenii au început cu mult timp în urmă să se întrebe dacă „canalele” de pe Marte n-au fost cumva creația inginerilor cosmici, nu s-a întâmplat, în mod curios, să privim și noi cu aceiași ochi, mai îndeaproape, particularitățile peisajului lunar.

Toate argumentele despre posibilitatea existenței unei forme de viață inteligente pe alte corpuri cerești s-au limitat la ideea că alte civilizații ar trebui neapărat să trăiască pe suprafața unei planete (asemănătoare cu a noastră), alte feluri de habitat fiind excluse.

Abandonând căile tradiționale ale bunului-simț, ne-am cufundat în ceea ce la prima vedere poate părea a fi o fantezie nestăpânită și iresponsabilă. Însă, cu cât pătrundem mai atent în toate informațiile adunate de om despre Lună, cu atât suntem mai convinși că nu există niciun fapt care să excludă presupunerea. Mai mult decât atât, multe lucruri considerate până acum a fi doar enigme lunare devin explicabile în lumina acestei noi ipoteze.

Originea Lunii este una dintre cele mai controversate probleme ale cosmogoniei. Până acum au fost luate în considerare trei ipoteze:

IPOTEZA I: Luna a fost cândva parte a Pământului și s-a desprins de acesta. Acest lucru a fost însă infirmat de dovezi.

IPOTEZA II: Luna s-a format, independent, din același nor de praf și gaz ca și Pământul și a devenit imediat satelitul natural al planetei noastre.

Dar atunci de ce există o diferență atât de mare între greutatea specifică a Lunii (3,33 grame pe centimetru cub) și cea a Pământului (5,5 grame)?

Mai mult, conform ultimelor informații (analiza probelor aduse de astronauții americani Apollo), roca lunară nu are aceeași compoziție cu cea a Pământului.

IPOTEZA III: Luna a luat ființă separat și, în plus, departe de Pământ (poate chiar în afara sistemului solar).

Acest lucru ar însemna că luna nu ar trebui să aibă aceeași compoziție ca planeta noastră. Navigând prin Univers, Luna a ajuns în apropierea Pământului și, printr-o interacțiune complexă a forțelor gravitaționale, a fost adusă într-o orbită geocentrică, foarte aproape de circulară. Însă o captură de acest tip este practic imposibilă.

De fapt, oamenii de știință care studiază astăzi originea Universului nu au absolut nicio teorie acceptabilă care să explice în mod concret cum a luat ființă sistemul Pământ-Lună.

 

IPOTEZA NOASTRĂ: Luna este un satelit artificial al Pământului, așezat pe orbită în jurul Pământului de către niște ființe inteligente, necunoscute încă nouă.

Nu ne angajăm însă și în speculații cu privire la cine a organizat acest experiment unic, de care doar o civilizație extrem de dezvoltată ar fi fost capabilă.

[Model speculativ al unei nave spațiale pe Lună]

 

În același timp, ar fi naiv să ne imaginăm că oricine este capabil de un astfel de proiect spațial absolut extraordinar s-ar mulțumi, pur și simplu, cu un fel de trunchi uriaș gol aruncat într-o traiectorie apropiată de Pământ.

Este mult mai probabil ca ceea ce vedem în fotografia de mai sus să fie o navă spațială antică, al cărei interior a fost umplut cu combustibil pentru motoare, cu materiale și aparate pentru lucrări de reparații, navigație, cu instrumente, echipamente de observare și alte tipuri de misterioase mașinării.

Cu alte cuvinte, tot ceea ce ar fi fost necesar pentru ca această „caravelă a Universului” să servească drept un fel de Arca Inteligenței a lui Noe, poate chiar ca locuința unei civilizații întregi care are în vedere o existență prelungită (de milioane de ani) și rătăciri îndelungate prin spațiu (de milioane de mile). Desigur, carcasa unei astfel de nave spațiale trebuia să aibă o super duritate, pentru a rezista loviturilor de meteoriți și fluctuațiilor bruște –  căldură extremă/frig extrem. Probabil că această misterioasă carcasă ar fi avut nevoie de două straturi – baza, un blindaj dens de aproximativ 20 de mile grosime, iar în exterior un fel de acoperire mai lejeră (un strat mai subțire – de aproximativ trei mile).

În anumite zone – unde se află „mările” și „craterele” lunare, stratul superior este destul de subțire, iar în unele cazuri inexistent. Întrucât diametrul Lunii este de 2.162 mile, privită din punctul nostru de vedere, aceasta ar reprezenta o sferă cu pereți subțiri. Și, desigur, nu unul gol. Pe suprafața sa interioară ar putea exista tot felul de materiale, instrumente și echipamente. Dar cea mai mare proporție a masei lunare este concentrată în partea centrală a sferei, în miezul acesteia, care are un diametru de 2.062 mile.

Astfel, distanța dintre centru și margini este de aproximativ 30 de mile. Spațiu care a fost, fără îndoială, umplut cu gazele necesare respirației și, totodată, și în scopuri tehnologice de altă natură. Cu o astfel de structură internă, Luna ar putea avea o greutate specifică medie de 3,3 grame pe centimetru cub, care diferă considerabil de cea a Pământului (5,5 grame).

Cele mai numeroase și mai interesante dintre formațiunile de pe suprafața lunii sunt craterele.

Anunt

În diametru, ele variază considerabil. Unele au mai puțin de 1 metru în diametru, în timp ce altele au mai mult de 120 de mile (cel mai mare având diametrul de 148 de mile). Există două ipoteze – cea vulcanică și cea meteorică. Majoritatea oamenilor de știință optează pentru aceasta din urmă.

Kirill Stanyukovici, fizician sovietic, a scris, încă din 1937, o serie întreagă de lucrări în care expune ideea conform căreia craterele sunt rezultatul bombardării lunii de milioane de ani.

Si nu este exagerat termenul de bombardament, chiar și în cazul celui mai mic corp ceresc, pentru că, atunci când este implicat într-una dintre cele mai rapide ciocniri frontale atât de frecvente în cosmos, se comportă ca un focos încărcat cu dinamită sau chiar unul atomic. Impactul declanșează instant arderea instantanee, transformându-l într-un nor dens de gaz incandescent. Are loc o explozie foarte puternică.

Potrivit profesorului Stanyukovici, o „rachetă” cu un caracter considerabil (de circa 6 mile în diametru), la coliziunea cu Luna, pătrunde la o adâncime egală cu de 4 sau 5 ori propriul diametru (24-30 mile).

Lucrul surprinzător este că, oricât de mari ar fi fost meteoriții care au căzut pe Lună (unii au avut mai mult de 60 de mile în diametru) și oricât de repede ar fi trebuit să călătorească (în unele cazuri viteza combinată a fost de până la 38 de mile pe secundă), craterele pe care le-au lăsat în urmă au, dintr-un motiv ciudat, aproape aceeași adâncime, de 1,2 – 2 mile, deși în diametru variază enorm.

Un exemplu relevant este cel al craterului cu diametrul de 148 de mile. Închipuiți-vă faptul că, din punct de vedere al suprafeței, acesta depășește Hiroshima de sute de ori. Ce explozie puternică trebuie să fi avut loc?

Dacă ar fi să ne aflăm în mijlocul craterului, nici măcar nu am fi capabili să vedem marginea, căci aceasta ar fi dincolo de orizont. O adâncime care se aseamănă mai mult cu un deal este o chestiune destul de bizară. Sau poate nu chiar, dacă se presupune că atunci când meteoritul lovește învelișul exterior al Lunii, acesta joacă rolul unui tampon, astfel că acel corp străin se află în fața unei bariere sferice impenetrabile. Ținând cont de faptul că stratul de apărare al Lunii are, conform calculelor, o grosime de 2,5 mile, putem deduce că aceasta este adâncimea maximă (aproximativă) a craterelor.

Să luăm acum în considerare particularitățile chimice ale rocii lunare.

În urma analizelor, oamenii de știință americani au descoperit crom, titan și zirconiu. Toate acestea sunt metale cu proprietăți refractare, rezistente mecanic și anticorozive. Astfel că o combinație a acestora ar avea o rezistență extraordinară la căldură, precum și capacitatea de a rezista diferitelor mijloace de agresiune.

Dacă ar fi trebuit conceput un material care să protejeze un satelit artificial gigant de efectele nefavorabile ale temperaturii, de radiațiile cosmice și de bombardamentul cu meteoriți, cel mai probabil că experții ar fi utilizat întocmai aceste metale. În acest caz, însă, este neclar de ce roca de pe suprafața lunii este un conductor de căldură atât de slab – un factor care a uimit întotdeauna astronauții.

În opinia inginerilor, această navă spațială antică, pe care noi o numim Lună, este construită într-un mod absolut superb. Poate există un motiv aparte pentru longevitatea sa extremă. Este posibil chiar ca acesta să preceadă planeta noastră – Unele fregmente de rocă lunară s-au dovedit a fi mult mai vechi decât cele mai vechi de pe Pământ.

Este, desigur, dificil de stabilit momentul din care a început să strălucească Luna pe cerul de deasupra Pământului, însă, pe baza unor estimări preliminare, am putea presupune că acest lucru s-a întâmplat în urmă cu aproximativ două mii de milioane de ani. Și, desigur, nu ne putem imagina faptul că luna ar putea fi încă locuită.  Cel mai probabil că multe dintre dispozitivele sale automate sunt nefuncționale, iar polii s-au deplasat.

Chiar dacă Luna își menține aceeași parte orientată spre noi, de ceva timp ea a fost instabilă pe propria axă, arătându-ne uneori o parte din reversul ei, cândva invizibilă pentru observatorii de pe Pământ.

Fără îndoială, una dintre cele mai splendide trăsături ale peisajului lunar – un „zid” drept de aproape 500 de metri înălțime și peste 60 de mile lungime – s-a format ca urmare a îndoirii uneia dintre plăcile de blindaj, sub impactul torpilelor cerești.

Locuitorii antici ai Lunii și-au luat cu siguranță măsurile necesare pentru remedierea efectelor bombardamentului cu meteoriți, respectiv reparațiile scutului exterior. În astfel de scopuri, a fost probabil folosită o substanță din miezul lunar, din care se făcea un fel de ciment. După procesare, acesta era utilizat în locurile unde era necesar.

Nu cu mult timp în urmă, astronomii au descoperit variații în câmpurile gravitaționale din apropierea „mărilor”. Credem că motivul este acela că “mările” Lunii sunt ,de fapt, zone în care stratul de protecție a fost deteriorat. Pentru a remedia pagubele aduse acestor vaste întinderi, instalația care producea substanța reparatoare ar fi trebuit adusă imediat, astfel încât să poată inunda zona cu „cimentul” său. Întinderile plate rezultate sunt ceea ce arată ca niște mări pentru observatorul terestru.

Stocurile de materiale și mașinării necesare pentru a face acest lucru sunt, fără îndoială, încă acolo și sunt suficient de masive pentru a da naștere acestor anomalii gravitaționale.

Ce este Luna astăzi, așadar? Este o necropolă colosală, un „oraș al morților”, unde o formă de viață a dispărut? Este o ambarcațiune abandonată de echipajul său și controlată automat? Nu știm și nici nu vom încerca să ghicim. Așteptăm dovezile.

Am prezentat în acest articol doar câteva dintre motivele – căci, din păcate, dovezile sunt până acum doar teoretice – pentru ipoteza noastră, care la prima vedere poate părea a fi una de necrezut. Să ne reamintim însă că o idee „nebunească” similară a fost prezentată și în anul 1959 – de către profesorul Iosif Shklovsky, un om de știință eminent – în legătură cu luni care se învârt în jurul planetei Marte. După ce a analizat cu atenție dovezile, expertul a ajuns la concluzia că ambele luni sunt sateliți goi și, prin urmare, artificiali.

Considerăm astfel că întrebările pe care le-am ridicat în legătură cu Luna noastră oferă suficient “material” pentru o analiză serioasă asupra acestei chestiuni; rezultatul ar putea fi deslușirea numeroaselor enigme cu privire la fascinanta lună. Dar așteptăm, desigur, dovezi directe și incontestabile care să confirme sau să infirme această idee. Și probabil că nu vom mai avea mult de așteptat.

 

Mai multe informații interesante aici:

 

 

Anunt

Like it? Share with your friends!

6 shares
error: Content is protected !!