Istoria secretă a omenirii: Soarele nu a mai strălucit, iar Atlantida s-a scufundat într-un vârtej
Există papirusuri egiptene în care se vorbește despre faptul că Soarele a încetat să mai sălășluiască la apus și să strălucească din nou la răsărit. Alături de tradițiile referitoare la scufundarea Atlantidei, cel mai cunoscut dintre continentele legendare, există și altele care vorbesc despre scufundarea imensului continent din Pacific, Mu, “într-un vârtej de foc și apă”.
În deșertul Gobi, pe de o parte, și în părțile deșertice din vestul Statelor Unite, pe de altă parte, starea actuală a locurilor face întru totul plauzibilă survenirea unui dezastru nuclear – aceleași deducții ca pentru întreaga regiune a Mării Moarte.
Documente redactate în sanscrită, ca și anumite texte mexicane străvechi, descriu cu precizie efectele distrugătoare, ușor de recunoscut pentru noi, martori, din păcate, ai exploziilor de la Heroshima și Nagasaki și ale focului venit din cer.
În tradiții și legende găsim – cu totul opusă ideii noastre moderne a unui progres liniar – o viziune ciclică a devenirii omenirii, marcate de o serie de “sfârșituri” și “noi începuturi” ale procesului.
Potrivit Helenei-Petrova Blavatsky – care, contrar celor afirmate de adversarii săi, nu și-a inventat deloc revelațiile, ci le-a împrumutat din surse inițiatice – istoria completă a omenirii își are începutul cu mult, foarte mult înaintea datei admise în mod obișnuit de știința oficială modernă.
Ideea simplistă a unei progresii liniare va fi lesne contestată de îndată ce îndrăznim să luăm în considerare problema puterilor psihice odinioară accesibile succesiv unei mari rase. În volumul III al Doctrinei secrete, Helena-Petrova Blavatsky declara:
“Oamenii celei de-a treia rase-mamă s-au bucurat de posesia unui al treilea ochi psihic, care a persistat cu aproximație până la mijlocul perioadei celei de-a treia subrase ale celei de-a patra rase-mamă, epoca în care consolidarea și perfecționarea structurii osoase umane l-au făcut să dispară din anatomia exterioară a omului.
Totuși, din punct de vedere psihic și spiritual, percepția sa mentală și vizuală persistă aproximativ până la sfârșitul celei de-a patra rase; din acel moment, funcțiile sale au încetat cu totul, din cauza materialismului și a depravării omenirii. Acest lucru s-a întâmplat înaintea scufundării părții principale a continentului atlant.”
Întemeietoarea “Societății teozofice” adaugă, în același volum:
“Viziunea internă nu putea fi de atunci încoace dobândită decât cu ajutorul unui antrenament și al unei inițieri, cu excepția cazurilor magicienilor înnăscuți, a senzitivilor și a mediumurilor, cum sunt numiți ei astăzi.”
Se pot găsi dezvăluiri absolut stupefiante în această privință în admirabila carte Al treilea ochi, scrisă de lama T. Lobsang Rampa, unde se descrie un tablou cu adevărat complet al tradițiilor și legendelor despre șirul civilizațiilor “fantastice”.
Această istorie fabuloasă nu se face deloc într-o manieră incoerentă: totul se petrece, dimpotrivă, ca și cum succesiunea regulată a celor 12 perioade ciclice ale orologiului cosmic, marcate de cele 12 semne ale zodiacului, determină distribuția pe pământ și întoarcerea periodică a marilor ere culturale.
Se observă diferența dintre viziunea impusă de noțiunea modernă a unui progres liniar și viziunea ciclică a istoriei. Aceasta nu aduce perspective unei iremediabile decandențe a omenirii, deoarece nivelul maxim al evoluției se cufundă negreșit, la sfârșitul ciclului, cu începutul unei noi “vârste de aur”.
Reprezentativ, în această privință este un pasaj al lui Rene Guenon (Regele lumii) despre Arca biblică:
“Aceasta este încă o reprezentare a centrului suprem, considerat spațial, dat fiind că asigură conservarea tradiției, în stare de învăluire întrucâtva, în perioada tranzitorie, care este precum intervalul a două cicluri și care este marcată de un cataclism cosmic, distrugând starea anterioară a lumii, pentru a face loc unei stări complet noi.
95% din cazurile în care au fost observate obiecte zburătoare neidentificate se explică prin mistificări, prin psihoza halucinatorie sau prin iluzii optice, dar și suficiente exemple probante printre cele 5% rămase.
Faimoasele “farfurii zburătoare” există: cartea lui Guy Tarade îl va convinge de asta pe orice cititor de bună-credință. Însă care sunt adevăratele motive ale persistentului black-out oficial? Dacă autoritățile publice evită ca teama de o invazie extraterestră să se răspândească pe tot cuprinsul lumii, dezvăluirile complete și fără reticențe sunt cel mai bun mijloc de-a împiedica răspândirea terorii superstițioase: e atât de multă vreme, cu mult înaintea pretinsei manii OZN, de când Pământul este vizitat de “obiecte zburătoare neidentificate”, încât de mult timp invadatorii din spațiu și-ar fi dezvăluit intențiile agresive.
Tocmai în vremea când omenirea terestră începe cucerirea spațiului, ar fi absurd să ne gândim că alte civilizații extraterestre au atins de mult acest stadiu tehnologic. Ne putem întreba dacă “meteoritul uriaș” care a căzut în Siberia, în vastul teritoriu, pe 30 iunie 1908, nu era, în realitate, decât o gigantică navă spațială, care se pregătea să debarce pe Pământ. Fenomenul, care a avut loc într-o regiune absolut pustie din taiga, imensa pădure siberiană, ar fi produs distrugeri cataclismice dacă s-ar fi produs într-o zonă locuită.
Când exploratorul sovietic Leonid Kulik, de la Muzeul de Mineralogie din Leningrad, a reușit, în primăvara anului 1928, să ajungă, în sfârșit, la punctul central al exploziei, acesta a remarcat, împreună cu însoțitorii săi, că arborii imensei păduri fuseseră smulși din rădăcină, pe o întindere de circa 10.000 de kilometri pătrați.
Meteoritul uriaș părea că a explodat, lovind solul. Abia în 1945, în ciuda dificultăților provocate de această ipoteză emisă de Kulik, a fost expusă ideea exploziei unei astronave propulsate de energia atomică. Savanții sovietici au ezitat inițial să admită o explicație atât de ieșită din comun și nu au îndrăznit să o expună decât sub forma unei nuvele de science-fiction, Explozia, apărută într-o revistă de mare tiraj și făcând înconjurul lumii.
Dar ideea avea să-și croiască drum în anul 1960, atunci când profesorul M. Agrest, membru al Academiei de Științe a URSS, a făcut studiul comparativ al miturilor ancestrale, al vechilor tradiții capabile să ateste existența în trecut a istoriei cel puțin agitate a contactului dintre planeta noastră și ființe venite, în navele lor metalice, din spațiul îndepărtat. Ceea ce explică distrugerea relatată de Geneza (capitolul 19) orașelor blestemate Sodoma și Gomora.
Explicația tradițională a acestor cataclisme ca reprezentând “mânia Lui Dumnezeu” la adresa orașelor desfrânate nu este însă deloc convingătoare. Admițând această imagine antropomorfică a unui “Dumnezeu-jandarm” mâniat, este cât se poate de evident faptul că asemenea intervenții nu ar fi trebuit să se repete, ținând cont de spectacolul nu prea cuvios pe care ni-l oferă omenirea de secole întregi.
Mai mult decât atât, spectacolul însuși al pustietății pe care îl oferă chiar și astăzi întreaga regiune a Mării Moarte, atât de sugestiv numită, pledează în favoarea acestui cataclism nuclear care a nimicit și orașele Sodoma și Gomora. Aceste distrugeri au avut loc la o scară incomparabil mai vastă decât lansarea primei bombe atomice americane asupra Hiroshimei, în 1945.
Desigur, radioactivitatea nu mai este de-acum periculoasă în regiunea blestemată, dar sterilitatea iremediabilă a solului a dăinuit, fără a se mai putea concepe vreo schimbare. În studiul profesorului Agrest, publicat în 1960, era luată în considerare ipoteza unei colosale explozii termonucleare provocate de ființele din spațiu, care își distrugeau sistematic depozitele de energie atomică înainte de a se întoarce pe planeta lor.
