Legendele Aurului. Misterul ruinelor ciclopice din Marele Zimbabwe
Primul european care a văzut ruinele din Zimbabwe – în 1868 – Adam Renders, nu le-a acordat vreo atenție deosebită.
Acesta era vânător de elefanți și negustor de fildeș, așadar căuta cu totul altceva în acea regiune unde nu călcase încă picior de european (Ibn Battuta era originar din Tanger, nordul Africii).
În 1871, geologul german Karl Mauch a cercetat ruinele mai îndeaproape și și-a dat seama că acestea au avut de-a face cu o așezare unde se prelucraseră minereuri aurifere. Însă abia în primii ani ai veacului nostru, după publicarea lucrărilor arheologilor englezi James Th. Bent și Richard N. Hall, s-a vorbit în acest sens – mai întâi de un atelier fenician de prelucrare a aurului, apoi de minele de aur ale regelui Solomon. Drept care s-a declanșat o așa-zisă goană după aur – un goldrush în cea mai autentică accepțiune americană a cuvântului. Și astăzi se mai cunosc urmele activității devastatoare a aventurierilor care, de altfel, au găsit acolo aur în cantități atât de mici încât abia le-a ajuns pentru a-și plăti drumul de întoarcere.
Dar ce este Marele Zimbabwe? Care este pricina pentru care a stârnit și stârnește încă – la cel mai înalt grad – interesul nu doar al căutătorilor de aur, ci mai ales al oamenilor de știință? De ce reprezintă unul dintre cele mai enigmatice capitole din trecutul Africii și care sunt argumentele în favoarea identificării sale cu Ophir, Țara Aurului?
Mai întâi, se cuvine a fi făcută o remarcă: toți călătorii, mai vechi sau mai noi, care au vizitat Marele Zimbabwe, vorbesc despre acest loc ca fiind unul misterios, enigmatic. Încă din secolul XV, portughezul De Goes, după ce pomenește (din auzite) de o mare fortăreață construită din mari și grele bucăți de piatră unite fără ciment, relatează că deasupra porții este gravată o inscripție misterioasă, redactată într-o limbă atât de veche încât nimeni n-o înțelege. De Goes credea că există mai multe fortărețe asemănătoare, construite pentru a apăra minele de aur ale regelui.
Pe la mijlocul veacului XVI apare pentru prima oară numele de Zimbabwe, în relatarea unui compatriot al lui De Goes, navigatorul De Barros, care relatează (tot din auzite) că indigenii numesc toate aceste construcții Symbaoe, ceea ce înseamnă „palat”, după care De Barros precizează faptul că nimeni nu știe când și de către cine au fost ridicate aceste clădiri, căci popoarele din regiune nu cunoșteau arta de a scrie și, raportat la aptitudinile și cunoștințele lor, erau convinse că acele edificii nu puteau fi opera unor oameni.
Comentând textul călătorului portughez, Marcel Brion a ajuns la concluzia că, în secolul XVI, băștinașii nu știau nimic despre originile civilizației Zimbabwe și nu credeau că într-o epocă, oricât de îndepărtată, ființe asemănătoare lor ar fi fost capabile să înalțe clădiri de dimensiuni atât de mari. Astfel, indigenii vădeau o mare teamă (superstiție) față de aceste ruine, fiind convinși că demonii și giganții au fost arhitecții și constructorii enormelor ziduri.
Și mai curios este faptul că, în ultimele decenii ale secolului trecut, oamenii de știință n-au arătat niciun interes pentru descoperirea vânătorului și negustorului de fildeș Adam Renders. Însă, după cum afirma Marcel Brion, era o epocă în care arheologia era o știință foarte tânără, dispunând de o tehnică incompletă și necunoscându-și încă îndatoririle.
În schimb, căutătorii de comori au dat năvală, influențați fiind poate și de romanul fantastic al lui H. Rider Haggard – Minele de aur ale regelui Solomon, dar mai ales de fondarea unei societăți pentru exploatarea minelor din Zimbabwe. Drept care, vreme de peste 50 de ani, enigmaticele ruine au fost cercetate doar pentru găsirea unor filoane bogate și, eventual, obiecte prețioase, fiind practic abandonate traficanților și aventurierilor de tot felul.
Băștinașii refuzau categoric să se apropie de monumentele enorme și înfricoșătoare, fiind absolut convinși că acestea sunt bântuite de spiritele vechilor regi.
De la ipoteza „ruinelor regelui Solomon” s-a trecut la cea (nu mai puțin interesantă) a „ruinelor reginei din Saba” – geologul german Posser, a cărui bună-credință nu poate fi pusă la îndoială, atribuie construirea templului eliptic semilegendarei regine, menționând totodată faptul că a descoperit, deasupra intrării în templu, o inscripție cioplită într-un lemn care provenea de la un cedru tăiat de regele Hiram din Tyr – o inscripție asemănătoare celei așezate de Solomon în templul din Ierusalim.
Toate acestea sunt însă simple supoziții. În zilele noastre, asupra unei grinzi de lemn din zidul templului eliptic s-a efectuat testul cu C 14 (carbon radioactiv), descoperindu-se că aceasta datează din secolul VII î.e.n. Suntem, așadar, încă foarte departe de epoca regilor Solomon și Hiram și a reginei Saba, astfel că trebuie să admitem originea pur africană a templului eliptic și a turnului conic, cărora M. Brion le face o descriere sugestivă:
„Zidurile foarte înalte, culoarele care se întretaie în interiorul templului dădeau un caracter misterios locuinței regelui, sub protecția totemului-pasăre. Au fost descoperite numeroase imagini dăltuite în piatră și care reprezintă acest totem, imaginat printr-un vultur.
Invizibil, în spatele enormelor ziduri de granit, ale căror blocuri sunt așezate unele peste altele fără mortar, el era personajul supranatural, venerat și ascultat orbește. Doar palatele și templele – căci există un templu în est și un altul în vest, precum și alte construcții gigantice situate pe o Acropolă și în grupul de vestigii pe care arhitecții le numesc minele din vale – erau construite în piatră.
Oamenii obișnuiți își construiau locuințele din așa-numita daga, un fel de ciment făcut din bucăți de granit, argilă roșie și pământ. Locuințele populare, lucrate fie din daga, fie din lemn sau din chirpici, n-au rezistat trecerii timpului și intemperiilor. Doar templele din piatră au supraviețuit.”
Toți cercetătorii sunt astăzi de acord că templul eliptic și turnul conic sunt – dacă nu forme unice – în orice caz forme întâlnite foarte rar în istoria arhitecturii. Caracterul aparte al acestor structuri, splendoarea lor masivă și brutală, l-au făcut pe Shoffield să vadă în Marele Zimbabwe punctul culminant, cel mai rafinat al arhitecturii bantu.
De acord cu originea bantu este și G. Caton-Thompson, în timp ce D. R. Maclver, mai prudent, se mulțumește să aducă argumente în favoarea unei origini africane. De asemenea, și G. A. Wainwright este de părere că un grup al populației galla din sudul Etiopiei a ridicat (înainte de 800 î.e.n.) edificiile impunătoare ale culturii Zimbabwe.
În ceea ce privește degradarea acestor monumente, respectiv părăsirea lor, M. Brion explică acest lucru prin faptul că regii cărora aparțineau minele de aur s-au îngrozit văzând mulțimea de străini lacomi năpustindu-se asupra pământurilor lor. Astfel, constatând nenorocirile determinate de setea de aur, aceștia ar fi distrus ei înșiși minele, păstrând secretul acestor locuri. Iar decăderea orașelor care se îmbogățeau din comerțul cu străinii ar fi fost, la acea vreme, o consecință a dispariției minelor.
Trebuie remarcat și faptul că templul eliptic nu prezintă urme de distrugere violentă, cum s-ar fi întâmplat în cazul în care așezarea ar fi fost victima unei agresiuni armate inamice, ci mai degrabă urme ale unei degradări lente, succesive, datorate acțiunii timpului și agenților atmosferici. Un alt aspect ciudat – remarcat încă din 1891 de James Th. Brent – este faptul că cele 4 porți din peretele care înconjura cetatea fuseseră zidite.
Așadar, cum au părăsit locuitorii orașul? Fiindcă zidirea acestor porți după părăsirea locuințelor pledează pentru o abandonare voluntară a așezării. Și nu este singurul caz din regiunea respectivă. Un alt oraș din sudul Africii, Matendere – de proporții mai reduse decât Zimbabwe – a fost, de asemenea, abandonat după ce i s-au zidit porțile (orientate ca rezultat al unor calcule legate de cultul soarelui).
De altfel, și turnul conic de la Zimbabwe a fost identificat cu un cadran solar servind la măsurarea diverselor poziții ale soarelui – ipoteză insuficient argumentată, inspirată probabil de descoperirile contemporane legate de Marea Piramidă egipteană și de alte monumente similare ale culturilor americane precolumbiene.
Marele Zimbabwe constituie, fără îndoială, o dovadă grăitoare a existenței – într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat – a unor forme evoluate de civilizație pe Continentul Negru. În ceea ce privește cauzele decăderii acestei/acestor civilizații – dincolo de legende și de tradiția orală în general – trebuie să se țină cont de câțiva factori esențiali care justifică, de asemenea, insuficiența informațiilor noastre cu privire la trecutul popoarelor Africii.
M. Brion spunea, în acest sens:
„Absența unor cronici continue și exacte face imposibilă existența unui tablou complet al splendorilor vechilor civilizații și al originii declinului lor, tablou pe care, probabil, nu-l vom poseda niciodată.”
Devenind o nedorită industrie ucigătoare, sclavagismul a depopulat Africa. Marile civilizații, sărace în oameni și materii prime, au dispărut. Din cetățile deosebit de bogate și frumoase, comparabile doar cu metropolele europene ale epocii noastre, n-a mai rămas nimic, deoarece pădurea și savana au pus stăpânire pe ceea ce se abandonase.
Singura urmă rămasă astăzi din aceste cetăți africane – care, în general, se aflau în vecinătatea minelor de aur, cositor sau cupru – se găsește în ruinele ciclopice ale misteriosului Marelui Zimbabwe.
În ceea ce privește caracterul marilor civilizații sud-africane de odinioară, sunt acceptate astăzi concluziile și cronologia stabilite de J. Desmond Clark în 1959, conform cărora un popor de olari ar fi sosit în regiune – în prima jumătate a primului mileniu – și ar fi găsit aici instalată o populație autohtonă sau descendentă a unor vechi invadatori, posedând o civilizație neolitică și servindu-se de unelte din piatră șlefuită.
Dar toate aceste ipoteze exclud oare identificarea Marelui Zimbabwe cu Ophir, misterioasa Țară a Aurului? Nici câtuși de puțin.
Deocamdată avem dovada că în secolul VI minele de aur din regiune erau în plină activitate și că prin porturile Kilwa și Sofala prețiosul metal era exportat peste mări, însă nimic nu ne împiedică să presupunem că acest negoț era practicat cu mult înainte și, de ce nu, că relațiile comerciale ale sud-vestului Africii cu regii Solomon și Hiram din Tyr, cu regina Saba și faraonii Egiptului nu sunt o simplă legendă.
Și, chiar dacă templul eliptic și turnul conic au fost construite mai târziu, nu ne este interzis să ne imaginăm că, mult înainte de perioadele atestate de aceste probe, Marele Zimbabwe a atins măreția, splendoarea și impresionanta masivitate a monumentelor sale, al căror aspect ne duce în epoca megalitică și care reprezintă gigantice puncte de întrebare în pragul istoriei marilor civilizații africane de odinioară.
