Misterele Insulei Paștelui. Cine au fost Sculptorii de Pakeopa și Vânătorii de Moa?

Majoritatea cercetătorilor arheologi și etnografi care au întreprins studii în cadrul diferitelor expediții pe Insula Paștelui sunt de părere că pe acest misterios petec de pământ izolat a trăit cândva o populație străveche – probabil sculptorii primelor platforme acoperite cu statui, ale acelor enigmatici Pakeopa – care, la un moment-dat, au dispărut din motive necunoscute.

O emigrație în masă? O epidemie? Un uragan pustiitor? O erupție catastrofală a lui Rano-Raraku?

Cert este că populația polineziană – ai cărei urmași sunt pascuanii care trăiesc și astăzi pe insulă – a sosit aici relativ târziu, se pare că în migrații cuprinzând 2 etape, în secolele XII și XIII – și sunt de un alt tip antropologic decât vechii locuitori. Polinezienii veniți în prima etapă – și pe care istoria îi numește cei cu „urechile-lungi”, deoarece aveau obiceiul să-și lungească urechile – au fost exterminați de cei veniți în etapa a doua (sub conducerea eroului legendar Hotu-Matua), după ce conviețuiseră mai mult sau mai puțin pașnic vreme de aproximativ 350 de ani.

Anunt

În orice caz – spune Francisc Maziere – datele delimitează o certitudine: cele două migrații au fost polineziene, dar ele nu ne arată, în niciun fel, ce s-a petrecut înainte, cine au fost oamenii care au construit Vinapu și au sculptat statuile aparținând primului stil. Poate că au venit dintr-o cu totul altă direcție…

Ahu Vinapu, la care se se referă F. Maziere, este situat în nord-estul insulei, în apropiere de La Perouse – o construcție la care arhitectura, atât de desăvârșită și de inspirată lasă loc unor anumite interpretări/ipoteze… Este sigur că Ahu Vinapu reprezintă în arhitectura polineziană un așa-zis traumatism (…). Nu putem decât să constatăm caracterul neobișnuit al arhitecturii de la Vinapu, în care întâlnim elemente specifice, certe, ale construcțiilor preincașe.

Prin urmare, Maziere – ale cărui cercetări au fost considerabil ușurate prin faptul că este căsătorit cu o polineziană, care a cules de la pascuani, a căror limbă o vorbea, tradiția orală legată de istoria insulei – nu exclude complet ipoteza lui T. Heyerdahl, care se încadrează, de fapt, în tema mai largă a unor relații Polinezia-America de Sud susținută și de un savant de renume mondial, Paul Rivet.

(Lângă Tiahuanaco, pe țărmul bolivian al lacului Titicaca, vechi centru religios preincaș, se află un loc numit Buricul Pământului, amintind de acel Te pito te Henua, numele tradițional al Insulei Paștelui.)

Insula Paștelui nu este singurul petic de pământ al Oceaniei unde s-au găsit urmele unei populații străvechi. Istoricul englez Keith Sinclair arată că săpăturile arheologice efectuate pe cele două insule a căror istorie formează obiectul lucrării sale „au scos la iveală câteva obiecte care atestă viața unei populații aproape uitate, vânătorii de păsări moa, poate primii locuitori ai Noii Zeelande. În mormintele lor au fost găsite unelte și podoabe confecționate din oase și ouă de moa, păsări care trăiau în grupuri numeroase pe pajiștile de pe ambele insule.”

Pasărea moa este astăzi dispărută, dar ornitologii au reușit s-o identifice și s-o clasifice (în familia Dinornithidae) – ea este înrudită cu pasărea kiwi, dar mai mare (peste 3 m) și mai degrabă asemănătoare struțului – fiind, ca și acesta, inaptă pentru zbor. Această pasăre nu se mai găsea pe insulele neozeelandeze la venirea europenilor (Abel J. Tasman în 1642, iar în veacul următor același James Cook care, în 1769, le-a cercetat în amănunțime litoralul).

Populația băștinașă (maori) are câteva legende în care este vorba despre pasărea moa – ceea ce ne duce la concluzia că, în jurul anului 1350, când se presupune că polinezienii au venit cu flota lor de luntre în Noua Zeelandă, această pasăre, hrana principală a celor mai vechi locuitori, încă nu fusese exterminată.

Anunt

Întocmai ca și în cazul străvechilor locuitori ai Insulei Paștelui, a Sculptorilor de Pakeopa, originea și evoluția culturii Vânătorilor de păsări Moa reprezintă obiect de controversă.

Este adevărat că Sinclair, ca și alți cercetători, nu exclude originea polineziană, în favoarea căreia par să pledeze și unele unelte, cârligele de undiță și anumite obiecte de podoabă, dar același cercetător adaugă că:

„Unele dintre amuletele și podoabele lor au o frumusețe stranie, neobișnuită. În multe peșteri se mai pot vedea și astăzi picturi ce le pot fi atribuite. Obiectele găsite atestă o cultură materială destul de dezvoltată…”

Ceea ce duce în mod firesc la concluzia că Vânătorii de păsări Moa din Noua Zeelandă adoptaseră de la noii veniți, polinezienii, unele unelte și podoabe, probabil că și cultura unor plante comestibile cum sunt kumara (cartoful dulce) și rădăcina de ignam – iar imigranții au învățat de la străvechii locuitori cum să vâneze păsările moa. Asemenea „împrumuturi” se observă și în alte regiuni din Pacific – în Insula Paștelui, străvechii locuitori au adoptat și ei de la noii veniți cârligele de undiță și ignamul, inițiindu-i pe aceștia din urmă în miturile lor religioase și folosirea scrierii rongo-rongo, strâns legată de activitatea sacerdotală.

Cine erau, așadar, acești străvechi locuitori ai Oceaniei, ale căror urme le găsim nu doar în Insula Paștelui și Noua Zeelandă, dar și în Hawaii și alte insule din bazinul Pacificului?

Să lăsăm deocamdată deoparte ipoteza plină de fantezie avansată de Churchward, care-i socotește urmași direcți ai celor 10 popoare din Țara Mu și să pornim de la următoarea ipoteză – dacă insulele respective au fost populate, în mai multe etape, prin migrații de la răsărit sau de la apus, în veacurile XI-XIV, oare nu este posibil ca locuitorii străvechi ai acestor insule să fi venit aici tot prin migrații, într-o epocă anterioară, poate în urmă cu câteva milenii?

Ipoteză interesantă, nu lipsită de argumente și care a început să se contureze încă din al doilea deceniu al veacului trecut, odată cu apariția jurnalului de călătorie al germanului (de origine franceză) Adalbert von Chamisso, care a făcut parte din expediția de pe nava Riurik (1815-1818) condusă de rusul (de origine germană) Otto von Kotzebue. Astăzi, Chamisso este cunoscut numai ca prozator – nuvela fantastică Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl a apărut în 1814, cu un an înainte de plecarea în călătoria pe bricul Riurik, el a fost însă și un remarcabil poet, botanist și cercetător de meleaguri îndepărtate – și cel dintâi a remarcat că idiomurile vorbite în insulele polineziene prezintă asemănări cu cele din Indonezia.

Mai târziu, când cercetările lingviștilor au demonstrat existența de rădăcini comune la unele cuvinte folosite în graiurile malaieze din sud-estul Asiei și în cele din Insulele Oceaniei, s-a emis ipoteza migrației malaiezo-polineziene – o deplasare determinată probabil de factori economici și sociali – care ar fi avut loc aproximativ la începutul erei noastre și ar fi pornit din regiunile Asiei de Sud-Est către insulele care formează astăzi Polinezia.

Argumentelor de ordin lingvistic în favoarea acestei ipoteze li se asociază și cele de ordin etnografic – la data sosirii europenilor, tehnica navigației se afla la un nivel relativ ridicat, polinezienii întreprindeau călătorii destul de lungi, se orientau după stele și foloseau curenții marini – ceea ce duce la supoziția că moșteniseră arta navigației de la malaezieni, cu care aveau în comun și utilizarea luntrelor cu balansier (care pe alocuri s-au menținut până astăzi).

În sfârșit, se pare că și unele culturi (trestia de zahăr ș.a.) s-au deplasat, împreună cu malaiezienii, către sud-est, unde au găsit soluri propice de dezvoltare.

O ipoteză diametral opusă a început să se contureze cam în aceeași vreme, ca urmare a cercetărilor întreprinse de englezul Williams Ellis, care a plecat (în 1816, deci la un an după începerea călătoriei vasului Riurik) ca misionar în Hawaii, Tahiti și alte regiuni ale Oceaniei, unde avea să stea vreme de 9 ani. În relatarea călătoriei sale (Polynesian Researches, Londra, 1829), Ellis menționează asemănarea unor structuri sociale și a unor tradiții polineziene cu cele ale populațiilor amerindiene de pe coasta apuseană a Lumii Noi. La acestea se adaugă denumiri comune, de pildă a batatului american (Ipomoea batatas sau cartoful dulce), numit kumara în unele idiomuri polineziene și kumar în limbile checiua din vechiul Peru.

Ellis s-a servit și de un argument care în vremurile mai recente va da naștere unei pasionante întreceri sportivo-științifice: existența Curentului ecuatorial de nord, care pornește de la coastele Americii Centrale și se îndreaptă spre Arhipelagul Hawaii – de unde concluzia că este mult mai lesne de ajuns în insulele Oceaniei dinspre răsărit decât dinspre Asia de Sud-Est.

Deși ipoteza emisă (cu o oarecare timiditate) de W. Ellis n-a stârnit la vremea ei cine știe ce interes în rândurile oamenilor de știință, ulterior – mai ales către sfârșitul secolului trecut – cercetări întreprinse în insulele Oceaniei păreau să aducă argumente în favoarea ei: în legendele polinezienilor, culese de etnografi, revin cu insistență șefii/regii și chiar zeii veniți din răsărit în fruntea unei flote de luntre – de asemenea, unele plante de cultură răspândite în Polinezia sunt originare din Lumea Nouă.

Adversarii ipotezei lui W. Ellis aveau însă și ei contraargumentele lor: semințele plantelor nu călătoresc doar cu navele grupurilor migratoare, ci și cu alte mijloace (valurile, vânturile), iar legendele rămân, totuși, legende…

Anunt

Dar acesta să fie oare adevărul?

Lasa un comentariu

comentarii

Anunt
error: Content is protected !!