Taine biblice. Viitorul omenirii: viziuni, profeții, apocalipsa
Biblia este scrisă într-o bună măsură de profeţi și este plină de descoperiri profetice. De cele mai multe ori, aceste descoperiri sunt despre taine ale trecutului și ale prezentului, la care nu am putea avea acces pe altă cale.
Dar multe dintre aceste profeţii sunt descoperiri despre viitor. Le-am putea numi chiar ”amintiri despre viitor”, imitându-l pe von Däniken, întrucât ele descriu sau reflectă ce a văzut profetul în viziunile sale despre viitor.
În Biblie există o colecţie de cărţi ale profeţilor care au scris mult despre viitorul lui Israel și al popoarelor antice. Dar și cărţile istorice și cele didactice ale Bibliei conţin descoperiri despre viitor, începând cu cartea Genezei. În Noul Testament avem profeţii predictive în evanghelii, în epistole și în cartea Apocalipsei.
Profeţii condiţionate și necondiţionate
Profeţiile Bibliei nu sunt ghiciri sau predicţii viitorologice, bazate pe intuiţie sau pe probabilităţi statistice, pornind de la cunoașterea trecutului și a prezentului. Ele nu sunt nici horoscoape în care să ne citim destinul, ca să-l putem fenta prin trucuri mistice. Ele sunt fie planuri ale lui Dumnezeu, fie mărturii ale preștiinţei Lui.
Cele mai multe profeţii sunt descoperiri ale planurilor lui Dumnezeu. Acestea sunt de obicei condiţionate, după cum le-a descoperit Dumnezeu lui Ieremia (18:6-11) și altor profeţi (Zaharia 6:15). În unele cazuri, promisiuni fericite pot eșua din cauza necredinţei și a neascultării celor implicaţi (Evrei 3:16,19). Alteori pot fi ameninţări care, de asemenea, pot fi zădărnicite dacă se schimbă condiţiile (Iona 3:4-10).
”Există însă o categorie de profeţii speciale care nu sunt planuri ale lui Dumnezeu, nici scenarii condiţionate, optimiste sau pesimiste, ci mărturii ale preștiinţei lui Dumnezeu, ale suveranităţii Lui asupra timpului, asupra istoriei.”
Aceste profeţii descriu viitorul, dar în mod limitat, schiţat și simbolic, trasând doar principalele momente ale marilor confruntări prin care urmează să treacă poporul lui Dumnezeu.
Ca să avem tabloul complet, trebuie notat că există și profeţii clasice necondiţionate, cum ar fi profeţiile despre prima și a doua venire a lui Iisus. Venirea lui Iisus pe lume nu a depins de bunătatea oamenilor. Fără întruparea și jertfa Lui, omenirea nu ar fi avut nicio șansă de salvare. A doua venire a lui Iisus este, de asemenea, sigură și nu depinde de numărul sau calitatea creștinilor. Singurele elemente condiţionate pot fi timpul și împrejurările, nu evenimentul în sine.
Dar și cărţile apocaliptice (Daniel și Apocalipsa), care în principiu dezvăluie un viitor necondiţionat, conţin câteva profeţii condiţionate. În cartea lui Daniel avem profeţia condiţionată făcută lui Nabucodonosor (Nebucadneţar) cu scopul de a o evita prin pocăinţă (de exemplu, Daniel 4:27,28). În Apocalipsă, celor șapte biserici, precum și cititorilor li se fac profeţii condiţionate despre venirea Domnului în scurt timp (de exemplu, Apocalipsa 3:11; 22:20).
De ce 2 perspective asupra viitorului?
După cum avem nevoie de doi ochi pentru o vedere bifocală panoramică, tot așa avem nevoie de două perspective biblice asupra viitorului: profeţia condiţionată și profeţia necondiţionată, adică perspectiva cooperării cu planurile ideale ale lui Dumnezeu și perspectiva certitudinii împlinirii planului lui Dumnezeu.
În această perspectivă profetică dublă, speranţa mântuirii personale se păstrează într-un echilibru paradoxal, în care certitudinea este înrădăcinată numai în ceea ce a făcut, face și va mai face Dumnezeu (Romani 5:8-11). Dar, în același timp, certitudinea este și condiţionată de relaţia vie cu El, care implică ascultare (Ioan 15:4-10). Orice tentativă de a distruge acest paradox al speranţei mântuirii și a ”simplifica” lucrurile eșuează fie în legalism (Romani 3:20; Galateni 2:21), fie într-o credinţă închipuită (Romani 2:13; Iacov 2:20-26).
Neînţelegerea celor două perspective poate duce la infatuare sau, dimpotrivă, la disperare. Descoperind viitorul, Dumnezeu dorește să încurajeze credinţa și ascultarea. El nu are interesul de a ne informa despre viitorul nostru ca despre un destin implacabil fericit sau nefericit. Ce avem nevoie să știm bine este viitorul pe care Dumnezeu ni l-a pregătit și care ne așteaptă în mod condiţionat.
Să facem cunoștinţă cu sensul cuvintelor ”profet” și ”profeţie”.
Profet. Etimologic, cuvântul profet, de origine greacă, este echivalentul termenului ebraic naḇiᵓ și înseamnă ”purtător de cuvânt” al lui Dumnezeu, ca și termenul mai vechi slavon, ”proroc”.
Avem în Scriptură și următoarele sinonime: roᵓé – ”văzător” (1 Samuel 9:9; 1 Cronici 29:29), ḥozé – ”vizionar” (2 Cronici 35:15), ”om al Duhului/Spiritului” (om inspirat – Osea 9:7) sau ”om al lui Dumnezeu” (1 Samuel 2:27; 9:6). Biblia nu este doar o colecţie de literatură antică pentru întreţinere spirituală: a fost scrisă de astfel de persoane, pe care le numim profeţi.
Profeţie. Profeţia este descoperirea sau mesajul trimis de Dumnezeu printr-un profet (2 Cronici 9:29; Efeseni 3:3). În mod obișnuit, ea se numește ”Cuvântul lui Dumnezeu” (1 Samuel 9:27; 1 Împăraţi 12:22), ”Cuvântul Domnului” (Geneza 15:1; Maleahi 1:1), maśśaᵓ – ”rostire, oracol” (Isaia 13:1). De multe ori, profeţia este numită ḥazon – ”viziune” (Isaia 1:1; Obadia 1:1) sau marᵓé ”vedenie” (Ezechiel 11:24; Daniel 8:26), deoarece comunicarea supranaturală implică de obicei o experienţă extatică (Numeri 12:6; 24:3,4,16). În Isaia (8:16,20 [tǝʿudá]) și în Apocalipsa (1:2,9; 12:17; 19:10 [martyría]), profeţia este numită mărturie.
Pentru a înţelege situaţia aceasta, să ne imaginăm cazul unui tânăr, să-l numim Radu. Radu are în faţă atât șansa de a fi mântuit, prin credinţă, cât și neșansa de a se pierde, prin neascultarea de Evanghelie. Dumnezeul suveran cunoaște viitorul lui Radu și i-ar putea descoperi care îi va fi sfârșitul absolut. Dar este bine ca Dumnezeu să-i descopere lui Radu tot ce știe El despre sfârșitul absolut al acestuia? Dacă Dumnezeu știe că Radu va fi în cele din urmă pierdut pentru că va părăsi credinţa în Hristos, va călca în picioare poruncile Lui și nu se va mai pocăi de păcatul lui, ce să-i comunice Dumnezeu despre viitor? La ce i-ar folosi lui Radu cunoașterea exactă a viitorului decât să-i aducă disperare totală și să declanșeze mai devreme pierderea lui? Iar dacă Dumnezeu știe că Radu va fi în cele din urmă mântuit – pentru că, în ciuda rătăcirilor și a păcatelor lui grosolane din prezent, el se va pocăi cândva – ar fi bine ca Dumnezeu să-i descopere lui Radu acest viitor? Nu cumva prin această descoperire Dumnezeu l-ar ispiti pentru moment să rămână un păcătos infatuat, hotărât să-și continue viaţa păcătoasă cât va fi posibil, din moment ce mântuirea lui este absolut sigură?
Rolul profeţiilor condiţionate
De aceea, promisiunile și ameninţările lui Dumnezeu nu au un rol informaţional absolut, ci, înainte de toate, un rol salvator. Profeţia nu este atât de mult informare, cât avertizare sau încurajare. Să luăm exemplul regelui Ahab. Pentru toate blestemăţiile pe care le făcuse acesta, Dumnezeu i-a promis, prin profetul Ilie, distrugerea cumplită a lui și a întregii sale familii (1 Împăraţi 21:20-26). Dar, auzind cuvintele profetului, Ahab a reacţionat cu gesturi dramatice de pocăinţă, iar Dumnezeu Și-a schimbat hotărârea: pedeapsa avea să vină după moartea lui Ahab (1 Împăraţi 21:27-29). Mai mult, Dumnezeu a căutat să-l salveze de la moarte în război prin profetul Mica, descoperindu-i că în lumea nevăzută s-a decis soarta lui. Dar Ahab nu a luat aminte, ci, împotriva conștiinţei și de dragul gloriei militare, a mers înainte și a pierit în război (1 Împăraţi 22:3-38).
Pe de altă parte, regele Iosia a fost unul dintre cei mai buni, un rege reformator al cărui nume fusese prezis demult (1 Împăraţi 13:2). Pentru credincioșia lui Iosia și pentru sensibilitatea lui faţă de cuvântul Domnului, Dumnezeu i-a promis că va muri de moarte bună (2 Împăraţi 22:18-20; 23:25), ceea ce nu li se întâmpla multor regi. Dar această promisiune nu s-a realizat, deoarece Iosia, nemulţumit că nu avusese nicio victorie militară și probabil din pricina curajului unuia care credea că profeţia îl făcuse invulnerabil, s-a amestecat în conflictul dintre două imperii și nu s-a dat înapoi, în ciuda avertizării (2 Cronici 35:20-25).
Același principiu se aplică și la nivel de grup. Dumnezeu le-a promis israeliţilor prin profeţii de dinainte de exil și de la începutul exilului babilonian că, după 70 de ani de exil (Ieremia 25:11,12; 29:10), îi va repatria pe toţi, atât pe efraimiţii deportaţi în Asiria, cât și pe iudeii deportaţi în Babilonia (Ieremia 31:1-9,27,31-34; Ezechiel 37:21,22); că un uns al Domnului, numit Cirus, va patrona nu doar repatrierea lor, ci și reconstrucţia Templului și a Ierusalimului (Isaia 44:28–45:4); că reconstrucţiile se vor face cu bogăţiile Egiptului, ale Etiopiei și ale Feniciei (Isaia 23:15-18; 45:14); că Dumnezeu va face din ei o singură împărăţie, condusă de dinastia lui David (Ezechiel 37:16-25); că Templul, Ierusalimul și ţara vor fi refăcute la o scară mult mai grandioasă decât tot ce avuseseră în trecut (Ezechiel 40–48); că Dumnezeu va locui în mijlocul lor pentru totdeauna (Ezechiel 37:26; 48:35); că Ierusalimul rezidit după exil nu va mai fi distrus niciodată (Ieremia 31:38-40); că Egiptul și Asiria se vor uni în închinare cu Israel (Isaia 19:18-25); că toate popoarele vor veni în pelerinaj la Ierusalim, unde își vor însuși principiile Scripturii și vor renunţa pentru totdeauna la război (Isaia 2:2-4; Mica 4:1-4); și că natura însăși se va reface (Isaia 65:17-25; Ezechiel 47:1-12). Și nu era vorba de timpurile mesianice, deoarece profeţiile menţionate prevedeau în continuare sistemul jertfelor, Templul, preoţia, sărbătorile mozaice, etc. (Isaia 66:18-23; Zaharia 14:16-21).
Ce s-a întâmplat din toate acestea? Doar o modestă repatriere în două valuri, pe timpul lui Cirus și pe timpul lui Artaxerxe. Doar o rezidire foarte modestă a Templului sub Darius; o restaurare modestă și târzie a societăţii civile iudaice și a cetăţii Ierusalim sub Artaxerxe. Cei mai mulţi exilaţi nu s-au mai întors, preferând să rămână în diasporă. Templul lui Ezechiel nici măcar nu a intrat în discuţie, iar dinastia lui David nu a mai fost niciodată repusă pe tron.
Scenariul spectaculos al pelerinajului universal la Ierusalim s-a dus de râpă, iar războaiele, care trebuiau să dispară complet, au devenit mai costisitoare, mai groaznice și mai frecvente. Asiria și Egiptul nu s-au întors la Dumnezeu, ba încă nici Israel n-a rămas credincios. Ierusalimul, despre care se spusese că nu va mai fi distrus, a fost totuși distrus complet de romani în anii 70 și 135 d.Hr. – fapt prezis numai de Iisus, în ciuda tuturor profeţilor (Matei 24:1,2; Luca 19:41-44).
Există însă și mari calamităţi anunţate prin profeţi la care Dumnezeu a renunţat sau pe care le-a amânat. De exemplu, invazia teribilă a lui Gog împotriva Israelului repatriat (Ezechiel 38–39), care urma să aibă loc la scurt timp după repatrierea din exil când Israel ar fi fost încă lipsit de apărare (Ezechiel 37:21,22; 38:8,11), a fost scoasă din program, de fapt mult amânată și cu scenariul modificat (Apocalipsa 20:8,9).
Despre Babilon s-a prezis că va fi cucerit și pustiit după cei șaptezeci de ani (Ieremia 25:12; Isaia 13:17-22; 14:22,23; 25:2). Dar în anul 539 î.Hr. Babilonul doar și-a schimbat stăpânul, devenind o capitală persană. Depopularea și ruina cetăţii au avut loc târziu și foarte lent (începând cu 275 î.Hr.), vechea cetate fiind folosită ca sursă de materiale de construcţie. De asemenea, după profeţie, Tirul urma să fie distrus de Nabucodonosor (Ezechiel 26:2-21), dar adevărul istoric este că Nabucodonosor doar l-a asediat mulţi ani, fără să-l poată cuceri – fapt recunoscut de același profet în 577 î.Hr. (Ezechiel 29:17-20) – obţinând doar vasalitatea regelui.
Mult mai târziu (332 î.Hr.), Alexandru Macedon a împlinit exact profeţia. Astfel, tirienii au fost cruţaţi de Dumnezeu când au fost atacaţi de babilonieni, dar mai târziu au fost daţi pe mâna grecilor. În același fel, locuitorii marii Ninive au fost cruţaţi pe vremea lui Iona (secolul al VIII-lea î.Hr.), dar în anul 612 î.Hr. o coaliţie formată din babilonieni, mezi, perși, sciţi și cimerieni a trecut prin foc și sabie cetatea și a dărâmat-o în întregime, așa cum a prezis profetul Naum cu câţiva ani înainte de eveniment.
Profeţiile condiţionate ne descoperă în primul rând caracterul lui Dumnezeu. Proiectul magnific al noului templu a fost descoperit prin profetul Ezechiel pentru a-i învăţa pe iudei să roșească de faptele lor și să se pocăiască (Ezechiel 43:10). Poate că și noi am putea învăţa din profeţiile neîmplinite să roșim și să pălim, ca în faţa unor parabole-oglindă.
Profeţiile apocaliptice și interpretarea lor
Aceste profeţii biblice speciale sunt numite apocaliptice, deoarece sunt specifice cărţilor Daniel și Apocalipsa. Ele au fost scrise într-un limbaj dramatic spectaculos, aluziv și misterios, care descoperă, dar în același timp și acoperă viitorul. Înţelegerea lor depinde de o bună cunoaștere a Bibliei în general și a istoriei.
Dar, în ciuda cunoștinţelor avansate, nici experţii nu s-au pus de acord cu privire la semnificaţiile acestor profeţii, pentru că presupoziţiile acestor experţi sunt de multe ori cele ale necredinţei. Ei nu cred că profeţii ar fi știut ceva despre viitor și reinterpretează profeţiile potrivit (ne)credinţei lor. Chiar și teologii credincioși întreţin opinii divergente cu privire la profeţii, deoarece există tradiţii de interpretare diferite.
Totuși nimeni nu trebuie să fie descurajat în studiul profeţiilor de teama experţilor sau din lipsă de cunoștinţe avansate. În cărţile apocaliptice există o serie de explicaţii și chei pentru interpretarea simbolurilor. De exemplu, ni se spune că balaurul roșu din vedenia lui Ioan este ”șarpele cel vechi”, adică diavolul (Apocalipsa 12:9), iar fiarele reprezintă împăraţi, mai precis împărăţii (Daniel 7:17,23). Există și simboluri care sunt transparente pentru toţi cititorii, chiar dacă nu sunt explicate în textul biblic.
Cine altul decât Domnul Hristos poate fi ”mielul înjunghiat”, care este menţionat de 35 de ori în Apocalipsa? Cine altul poate fi ”Cel ce șade pe tron” în sanctuarul ceresc decât Dumnezeu, suveranul Universului? Chiar dacă cititorul cărţilor Daniel și Apocalipsa nu ar avea cunoștinţe de istorie universală, el poate înţelege că profeţiile apocaliptice ne dezvăluie un conflict cosmic între forţele binelui și cele ale răului. El poate descifra care simboluri reprezintă forţele binelui și care din ele reprezintă forţele răului, chiar dacă nu le poate aplica istoric. De altfel, cele mai importante faze ale profeţiei sunt întotdeauna în ultima parte a unei profeţii specifice, parte care este discutată cel mai mult de autor și unde se descoperă finalitatea istoriei, triumful final al Împărăţiei lui Dumnezeu și destinul lui Mesia și al sfinţilor Lui.
De ce ne sunt necesare scrierile lui Daniel și Apocalipsa?
Profeţiile apocaliptice, pline de simboluri, au darul de a trezi interesul, a stârni curiozitatea și a provoca imaginaţia. Ele ridică spiritul la un nivel superior de reflecţie și pot săruta inima, transformând broscoiul blazat într-un prinţ al Împărăţiei Cerurilor. Oameni cu sensul înecat în pahar, târând după ei saci de vise moarte, s-au deșteptat nu doar la o viaţă nouă, demnă, de oameni muncitori și cuminţi, ci și intelectual, sub cuvântul și icoana profeţiei.
Întâi vine curiozitatea, sau cel puţin acel sfat bun dat de slugile generalului Naaman (2 Împăraţi 5:10-13). După aceea vine prima experienţă, care este fascinantă. Citirea acestor viziuni este la fel de captivantă ca experienţa extatică a profetului, pentru că înseamnă a păși pe tărâmul sacru unde a fost chemat mai întâi profetul. Și, dacă-l urmezi astfel pe profet, ca să înţelegi ce se întâmplă în acest spaţiu extatic, trebuie să-l urmezi și în poticnirile și căderile lui, când este copleșit de ceea ce vede (Daniel 8:17,18; 10:7-11,15-19; Apocalipsa 1:17).
Alteori va trebui să te îmbolnăvești de supărare împreună cu profetul când nu înţelegi ceva foarte important (Daniel 8:27; 12:9) sau tocmai pentru că ai înţeles (Apocalipsa 5:4,5). Și petreci ceasuri de noapte la porţile Noului Ierusalim sau înaintea marelui tron alb (Apocalipsa 20:11) în loc să accepţi necritic soluţiile unor interpreţi ”odihniţi”.
Studiul profeţiilor ne învaţă lecţia încrederii în Dumnezeu și a așteptării cu răbdare (Romani 8:25,26; 15:4). Nu putem avea și poate că nici nu trebuie să avem dintr-odată descoperirea tuturor tainelor, deși astăzi, în timpul sfârșitului, avem și avantajul cercetărilor făcute de alţii înaintea noastră (Daniel 12:4,9; Apocalipsa 10:3,4).
Filozofia istoriei
Studiul profeţiilor nu se limitează la un câștig spiritual, moral și psihologic. Este și cheia unei filozofii a istoriei diferite de sistemele evoluţioniste, spiritualiste sau materialiste ale culturii umaniste în care înotăm împotriva curentului. În profeţiile despre soarta lumii noastre nu vom găsi filozofia care afirmă că Universul ar fi apărut dintr-un bob de nimic singuratic, că ne dezvoltăm mereu de-a lungul acelei explozii fără cauză, că destinul individului ar fi doar supravieţuirea speciei. Nu vom găsi nici filozofia care descrie lumea ca pe o roată a destinului spiritelor nemuritoare, care se reîncarnează în vieţi succesive și trupuri diverse pentru a se purifica înainte de a ajunge în dulcea inexistenţă individuală, contopindu-se cu ceea ce este totul sau nimic.
Profeţiile biblice reflectă o filozofie a istoriei care este proprie teismului revelaţionist. Profeţiile fac trimiteri clare la Dumnezeul creator, la momentul zero al lumii, la proiectul fericit al lui Dumnezeu, la nefericirea căderii în păcat, la inteligenţele nevăzute, la marele conflict cosmic care s-a declanșat și se desfășoară în cer și pe Pământ, la evoluţia și involuţia societăţii umane, la diversele momente ale istoriei acestui conflict, la taina mântuirii oamenilor descoperită în Iisus Hristos.
Aproape fiecare revelaţie profetică trece în revistă într-un mod progresiv realităţi semnificative ale istoriei, culminând cu a doua venire a lui Iisus și încheierea mântuirii omului. Împărăţia lui Dumnezeu este finalitatea istoriei, al cărei sens este liniar, de la creaţie spre mântuire. Fiecare dezvăluire profetică, fiecare viziune privește diferite aspecte ale aceleiași istorii sau adaugă detalii care nu au fost prezente în viziunile anterioare.
Studiul profeţiei este o întâlnire personală cu viitorul fericit al tuturor celor care preferă Cuvântul lui Dumnezeu în locul cuvintelor lumii. Mai mult decât orice, profeţiile ne inspiră să ne pregătim pentru conflictul tot mai ascuţit și mai tensionat care a fost prevăzut de profeţi, chiar dacă acum ni se pare că istoria merge pe același făgaș de milenii și n-ar fi niciun pericol deosebit. Profeţiile cer de la noi credinţă, dar ne și oferă multe motive de încredere. Când știi că profeţia s-a împlinit 100% în fazele ei istorice pe care le poţi verifica, nu mai este deloc greu să crezi că puţinul care a mai rămas să se împlinească, oricât ar fi de necrezut, se va împlini.
(Florin Lăiu)
