Misterele Terrei. Insulele care apar și dispar
Edrisi, unul dintre cei mai însemnați călători și geografi arabi din Evul Mediu, menționa (în jurul lui 1150) prezența a 2.700 de insule într-un ocean atât de sărac în insule precum Atlanticul. Un veac și jumătate mai târziu, Marco Polo, vorbind despre Oceanul Indian confirma existența a 12.700 de insule.
Ulterior, un alt autor, Richard Henning (în cartea Marile Enigme ale Universului), ocupându-se de insulele imaginare care împânzeau oceanele în hărțile medievale și întrebându-se cum are s-a răspândit și înrădăcinat o asemenea geografie fantezistă, cu insule-fantomă, a ajuns la concluzia că, în această chestiune, imaginația populară ocupă un spațiu mai cuprinzător decât geografia propriu-zisă.
Dar oare doar iluziile optice și imaginația populară – creatoare de legende și povestiri fantastice – să fie unicele surse ale acestor insule-fantomă? Dacă pornim de la premisa că mari continente (Atlantida, Pacifida) au putut dispărea, ca urmare a unor cataclisme de natură tectonică, de ce n-am putea crede că asemenea insule au existat cândva, dispărând ulterior ca urmare a unor cutremure, erupții vulcanice sau chiar furtuni deosebit de puternice?
Dispariția și apariția unor insule – fenomene nu prea frecvente, dar perfect explicabile în stadiul actual al științei – au fost menționate de-a lungul veacurilor în cronici și diferite lucrări cu caracter științific a căror probitate este în afara oricărei îndoieli.
Există unele regiuni ale planetei unde asemenea fenomene sunt mai frecvente – regiuni pe care nu trebuie neapărat să le căutăm foarte departe, ci le vom găsi chiar în cuprinsul Europei noastre. Astfel, avem informații că în Marea Egee (Arhipelagul Santorin), în 179 î.e.n., a apărut brusc o insulă – care mai există și astăzi – Paleo Kameni. Alte două insule apropiate – Mikra Kameni și Nea Kameni, au apărut în 1573, respectiv 1707. Iar în 1866 s-au mai ivit din apa mării câteva insule – Reka, Aphroessa, Georgios și Mai. Se pare că ultima apariție a unei insule în această zonă datează din 1928.
Unele regiuni de litoral s-au dovedit mai favorabile atât mirajelor, cât și făuririi de legende în legătură cu insule așa-zis vrăjite. Insule cu viață efemeră au apărut în regiunea Azorelor, în 1638, 1720, 1757 și 1811, iar în sud-vestul Islandei, un vulcan submarin în erupție a dus la apariția unor asemenea insule în 1240 și 1783. Tot în această regiune, cam la jumătatea drumului dintre Islanda și Groenlanda, se afla o insulă care a continuat să figureze pe hărțile medievale până târziu – de pildă, pe o hartă catalană din 1480 – deși în celebra hartă din 1513 a lui Piri Reis se menționează că s-ar fi scufundat în 1456.
Câteva dintre aceste insule efemere figurează la loc de cinste în istoria descoperirilor geografice, altele au indus în eroare navigatori dintre cei mai iscusiți. În sfârșit, altele au generat aprige discuții și controverse, ba chiar conflicte diplomatice.
În 1867, căpitanul Edward Davis a descoperit în Oceanul Pacific o insulă, situată pe paralela 27, la 500 de mile marine de coasta sud-americană, insulă care a început ulterior să figureze pe toate hărțile sub numele de Davisland. Ani în șir, numeroase nave au căutat-o în zadar, iar în 1722 olandezul Roggereen, căutând și el, a descoperit… Insula Paștelui.
Pe toate hărțile Europei a figurat, începând din 1811, o Țară a lui Sannikov, la nord de Arhipelagul Novosibirsk. În 1902, un explorator și-a pierdut chiar viața încercând s-o găsească. Până în 1938, când expedițiile sovietice, organizate cu spărgătoare de gheață și aviatori arctici, au dovedit că respectiva insulă nu există. S-a concluzionat astfel că, în 1811, Iakov Sannikov văzuse o insulă de gheață.
Lucrurile s-au petrecut în sens invers cu insula Bouvet (descoperită în Atlanticul de Sud, cu prilejul căutării Țării Papagalilor), care figura pe hărți cu un semn de întrebare, deoarece vreme de 160 de ani nimeni n-a mai reușit s-o găsească (s-o regăsească). Asta până în 1898, când expediția științifică de pe nava Valdivia i-a dovedit existența, reabilitând astfel imaginea marelui navigator Bouvet de Lozier.
Și, totuși, Atlanticul de Sud se bucură de faima unei regiuni specializate în dispariții de insule – insula Grande, de pildă, descoperită în 1675 de La Roche, n-a mai fost regăsită, fiind ștearsă în 1820 de pe hărțile marine. La fel s-a întâmplat și cu insula Saxenberg, descoperită de olandezul Lindemann și vizitată de diferite nave în 1804 și 1816 – aceasta a dispărut fără urmă. Pe aceeași listă adăugăm și insulele Thomson, Thomas și Dougherty.
Că asemenea insule efemere pot face loc complicațiilor și controverselor o dovedește clar istoria (scurtă) a Insulei Ferdinandea, descoperită de o brigantină italiană la 18 iulie 1831, în apropiere de Sicilia. Două zile mai târziu, un grup de geologi germani debarca pe mica insulă, de 200 metri diametru și având în centrul ei un vulcan fumegând. La 2 august, au apărut câteva nave militare englezești, care au înălțat acolo drapelul Marii Britanii, în ciuda protestelor ridicate de autoritățile siciliene.
Nu s-a ajuns însă la un conflict diplomatic, deoarece, 10 zile mai târziu, la 12 august, insula a început să… descrească. Materia vulcanică se dilua în mare, treptat, iar în scurt timp insula a dispărut complet. 7 ani mai târziu, în aceeași regiune, a apărut o altă insulă, al cărei vulcan se înălța până la 40 de metri deasupra nivelului mării. Englezii au botezat-o Graham, dar nu s-au mai grăbit s-o anexeze. Iar înainte de sfârșitul anului (1838), și aceasta a dispărut, fiind înghițită brusc de apele mării.
Se pare că, într-adevăr, vulcanologia este disciplina care are un cuvânt hotărâtor în explicarea apariției și dispariției unor insule – și nu este vorba întotdeauna de insule de dimensiuni reduse, precum cele din regiunea Arhipelagului Santorin din Marea Egee sau din largul coastelor Siciliei. La 25 august 1883, erupția vulcanului de pe insula Krakatoa, împreună cu valurile enorme (tsunami) – de pânâ la 30 metri înălțime – au distrus 3 sferturi din insulă, iar în imediata apropiere au apărut ulterior două insulițe – Steers Island și Calmeyers Island.
În aceeași regiune a apărut, în 1886, Insula Șoimului, lungă de 3 kilometri și înaltă de 76 de metri. A dispărut în 1913 și a reapărut în 1927, în jurul unui vulcan de peste 100 metri înălțime. Cea mai impunătoare apariție de acest fel este, fără îndoială, Insula Camiguin din Arhipelagul Filipinelor – ivită în 1871, trecută astăzi pe toate hărțile și având în centrul ei un munte înalt de 1.627 metri.
Astfel, în lumina celor de mai sus, nu se cuvine oare să ne reconsiderăm părerile cu privire la așa-zisele insule mitice – Antilia, Brazil, Sf. Brandan, ș.a.? Să acordăm mai multă încredere acelor pasaje controversate ale vechilor autori – Strabon, Pliniu, ș.a., precum și datelor trecute în hărțile medievale? Poate că mențiunile din harta lui Pizigano (1367), a lui Ruiche (1508) și a lui Piri Reis (1513) sunt exacte, iar o insulă Antilia a existat într-adevăr, cu atât mai mult cu cât Martin Behaim ne informa că o navă spaniolă a vizitat-o în 1414?
Aceeași ipoteză este valabilă și pentru insula Sf. Brandan care, începând cu o hartă din 1275, a figurat în lucrările cartografice timp, de 3 veacuri, aproape în același loc, la vest de Insulele Canare.
Iar lista poate continua.
Sunt însă întrebări la care, deocamdată, nu putem răspunde cu exactitate. Dar nu este exclus ca, într-un viitor nu foarte îndepărtat, arheologia submarină – o disciplină modernă, care-și îmbunătățește cu repeziciune tehnicile de investigație – să ne ofere niște răspunsuri absolut surprinzătoare.
