Progrese în descifrarea scrierii Maya
Structura fonetică și gramaticală, precum și o mare parte a lexicului idiomurilor maya sunt cunoscute astăzi. Diferențele de dialect nu erau, în trecut, excesive, o seamă de termeni – îndeosebi cei legați de cult, de administrația orașelor și de negoț – fiind aceiași pe întregul cuprins al ariei locuite de grupurile maya.
Textele de pe diferitele monumente ne arată faptul că ideile circulau liber de la un oraș la altul, ceea ce dovedește existența unei limbi cvasiunitare.
De pildă, o nouă metodă de a socoti fazele lunii, apărută la Copan prin anii 680-690, s-a răspândit cu repeziciune în aproape toate marile orașe din zona centrală. Către anul 700, astronomii din Copan au realizat un calcul precis al anului tropical, pe care l-au notat pe monumente. Pe partea laterală a unui altar se comemorează această descoperire prin marginile sculptate a 16 personaje cu privirile întoarse către data în cauză, ceea ce l-a făcut pe arheologul american Teeple (primul care a arătat că e vorba de un calcul al anului solar) să comenteze cu umor faptul că respectivul basorelief reprezintă “o fotografie de grup a membrilor Academiei de Științe din Copan, luată la ieșirea de la una dintre ședințele lor”.
Amerindienii mayași au fost printre primele popoare ale Lumii Noi care au folosit scrierea. Unii oameni de știință sunt de părere că aceștia au moștenit scrierea de la un popor mai vechi, toltecii, în cadrul contactelor anterioare epocii Vechiului Imperiu. Oricum, civilizația maya a fost cea care a dezvoltat scrierea, a îmbunătățit-o, a adaptat-o scopurilor ei principale: de a servi la întocmirea de cronici și texte religioase, la efectuarea de calcule astronomice și calendaristice, la consemnarea pe monumente și în codexuri a datelor comemorative.
La o primă privire, scrierea maya pare ciudată, glifele bogat ornamentate semănând mai degrabă cu o pictură decât cu o scriere, ceea ce i-a făcut pe cercetătorii din veacul trecut să o considere printre cele pur pictografice și întârziind astfel descifrarea ei. E adevărat că unele semne ale acestei scrieri corespund unor obiecte și idei abstracte, altele însă reprezintă sunete și grupuri de sunete.
Principalele obiecte ale scrierii maya erau pielea de căprioară și un material asemănător hârtiei, confecționat din fibre de agavă. Până în vremurile noastre, cel mai bine au rezistat inscripțiile cioplite în piatră – dintre care cele mai reprezentative sunt cele de pe Templul Inscripțiilor din Palenque și de pe Stelele din Quirigua. Mai puțin frecvente erau manuscrisele pe țesături de bumbac, întărite cu un fel de scrobeală. Unele materiale impregnate cu cauciuc, apoi acoperite cu un strat de var, n-au putut rezista condițiilor climei umede din partea centrală a teritoriului locuit de mayași.
Din păcate, numărul manuscriselor originale care au supraviețuit conchistei este unul foarte redus. Nu s-au păstrat decât patru – Codex Cortesianus, C. Dresdensis, C. Peresianus și C. Troanus – și nu se mai află în America Centrală, în regiunile unde au fost confecționate, ci ele se găsesc acum la Paris, Madrid, Dresda. Celelalte au fost distruse în primii ani ai ocupației spaniole, considerate ca fiind texte „păgâne”.
Așa se face că, pentru studiul limbilor maya, precum și pentru identificarea unora dintre semnele scrierii, se folosesc unele lucrări din perioada imediat următoare conchistei, lucrări redactate cu caractere latine. Asemenea este dicționarul mayaș-spaniol Motul (editat în anul 1620), care conține aproximativ 10.000 de cuvinte, apoi textele sacerdotale și istorice-legendare ale cărților Chilam Balam, precum și însemnările lui Diego de Landa. Sunt lucrări care au îngăduit lingviștilor să ia un prim contact substanțial nu numai cu vocabularul vechilor limbi maya, dar și cu scrierea. Printre altele, Diego de Landa dădea semnificația a 69 de semne – 20 nume de zile, 18 nume de luni și 31 de semne fonetice.
Manuscrisele aflate în Europa au fost studiate în amănunt. Au fost identificate mai întâi imaginile zeilor, ale animalelor, apoi sistemul de notare a datelor și cifrelor. Arheologi, istorici, paleografi și lingviști cu renume mondial – americani, englezi, ruși, germani – au colaborat pentru a pătrunde în tainele scrierii maya.
Noi materiale se descopereau și veneau în ajutorul oamenilor de știință, printre care și celebrul Popol Vuh, subintitulată “Cartea sfântă și miturile eroice și istorice ale indienilor quiche”, editată de Brasseur de Bourbourg (Bruxelles, 1861). Și nu doar noi materiale, ci și noi mijloace tehnice: etnograful rus I.V. Knorozov, împreună cu un grup de cercetători din Novosibirsk, a folosit – în rezolvarea numărului imens de operații necesare pentru analizarea tuturor variantelor – mașinile electronice de calcul. S-au făcut astfel primii pași în descifrarea scrierii maya, considerată până acum câteva decenii ca fiind indescifrabilă.
Civilizația maya, stratificată sub forma mărturiilor a două etape – localizate în perioadele istorice ale Vechiului și Noului Imperiu – și-a găsit cele mai caracteristice forme în arhitectură și în artele plastice. Concepția noastră despre arhitectura monumentală clasică este în mare măsură legată de imaginile Acropolei din Atena sau a Piramidelor din Giza. Templele mayașe au câte ceva din cele ale Acropolei, piramidele mayașe au ceva din cele egiptene, dar, în același timp, sunt clădite după concepții originale, unice, deosebite de orice alte edificii cunoscute în Lumea Veche.
Înainte de toate, se cuvine să insistăm asupra faptului că orașul mayaș nu era un oraș în sensul general acceptat al termenului, ci un centru ceremonial și comercial, unde oamenii veneau pentru a asista la manifestările legate de cult, să-și îndeplinească funcțiile civice, să facă schimb de produse. Clădirile din piatră, unele de dimensiuni impresionante, nici nu erau potrivite pentru o locuire permanentă – nu aveau nici cămin și nici ferestre, unele nu aveau nici orificii de aerisire. În interiorul templelor se ridicau altare, estrade, platforme uriașe, fiecare cu o anumită destinație în cadrul ceremoniilor. Numai în preajma anumitor sărbători preoții, ajutoarele lor și novicii locuiau temporar în aceste temple, mai ales pentru pregătirea ceremoniilor.
Toate acestea, la care se adaugă cunoștințe relativ avansate în domeniul calculului matematic (mai ales geometric), existența unui material de construcție adecvat (piatra) și o concepție originală, elaborată de-a lungul evoluției istorice a poporului lor, au pemis arhitecților mayași să ridice edificii de proporții monumentale, potrivite concepțiilor estetice ale aristocrației sacerdotale dominante, o arhitectură originală, caracteristică, pusă în slujba cultului – forma dominantă a ideologiei în vechea civilizație maya.
Europenii care iau contact pentru prima oară cu vechea arhitectură monumentală din America Centrală rămân profund impresionați de aspectul masiv și îndrăzneț al edificiilor, de strania îmbinare a luminii cu umbra, de masivitatea materialului de construcție și de originalitatea motivelor decorative.
“Peste tot, o violență de lumină”, scrie Jean Babelon (în La vie des mayas, Gallimard, Paris, 1934), “pe care arhitecții, cu o îndrăzneală liniștită și brutală, au folosit-o pentru a realiza efectul decorativ: antablamente cu puternice proeminențe orizontale, de o rigiditate neînduplecată, spaliere de piatră suspendate între mici coloane, semănând cu niște grătare sau cu împletituri de răchită, frize de triunghiuri îmbinate și dantelate, trepte semicirculare, motive șerpuite sau unghiuri drepte, o succesiune bine orânduită care inspiră teamă, ca un sistem de dominație și de asuprire. Nicio verticală nu domolește impresia de strivire produsă de această arhitectură plată și somnolentă, ridicată pe coloane artificiale, nu pentru a veni în sprijinul actului înălțător al rugii, ci pentru a mări și mai mult povara fatidică a forței lui.”
Edificiile mayașe – fie că e vorba de temple, palate sau piramide – nu pot fi asemănate cu cele cunoscute în Lumea Veche, în ciuda unor încercări mai mult sau mai puțin îndrăznețe, făcute mai ales în legătură cu popoarele de navigator din bazinul mediteranean, care ar fi ajuns pe țărmurile americane cu mult înainte de Columb.
Piramida mayașă și piramida aztecă au o seamă de detalii similare, dar ele se deosebesc fundamental de piramida egipteană, de pildă, care este un temple, un sanctuar sau un mormânt. Piramida mezo-americană nu este decât un soclu, uneori natural, care servește drept platformă edificiului de cult, ridicându-l (la propriu și la figurat) în ochii credincioșilor și folosind în acest scop scări adesea îndrăznețe, abrupte, amețitoare. Așadar, în loc să ascundă secrete accesibile doar preoților – ca piramida egipteană – ea expune, în lumina orbitoare a soarelui tropical, lăcașul de cult, ridicându-l însă pe o platformă unde nu aveau voie să urce decât cei aleși.
Arhitecții mayași nu cunoșteau nici arcul și nici bolta; ei le înlocuiau prin așa-zisa boltă falsă (termenul tehnic – encorbellement), pricină din care edificiile erau relativ înguste și lungi, cu ziduri groase în care nu se puteau tăia decât ferestre mici. În schimb, suprafața propice de a primi decorațiile era destul de mare, ceea ce constituie una dintre explicațiile abundenței de fresce și basoreliefuri din centrele comerciale.
Arhitectura edilitară, deși nici pe departe atât de dezvoltată ca aceea pusă în slujba cultului, se face simțită mai ales în epoca Noului Imperiu. Unele orașe, situate în zone secetoase, aveau rezervoare de apă din piatră sau din ciment, cu fundul plat. S-au scos la lumină sisteme complicate de canalizare, pentru evacuarea apei din curți și din incinte. La Palenque, unui pârâu care șerpuia prin mijlocul orașului, i s-a schimbat cursul, fiind orientat către un apeduct subteran, prin care – în zonele care au rămas intacte – pot înainta 5 oameni, cot la cot. Canale venind de la temple și palate vărsau aici apa scursă de pe acoperișuri și din curți. Mai jos, după ieșirea din albia artificială, peste pârâu s-a construit un pod curbat, pe care arheologii amatori de comparații s-au grăbit să-l asemene cu podurile din vechea Veneție.
Nu cunoaștem nici măcar un singur nume de pictor sau sculptor creator al acelor figuri ciudate și, în același timp, pline de o excepțională vigoare, nu cunoaștem numele vreunuia dintre arhitecții care au conceput palatele impresionante din vechiul Yucatan, nici numele vreunui constructor de piramide – deși una dintre ele, cea din Cholula, e mai înaltă decât celebra piramidă a lui Keops din Giza.
Mai mult, zadarnic va încerca lingvistul din zilele noastre să găsească într-una din multele limbi amerindiene un cuvânt pentru “artă”. Este o noțiune necunoscută în vechea America. Un basorelief se numea, simplu, “zeii ploii” sau “zeul porumbului”, o stelă era “numărătoarea anilor”, o piramidă era “loc de sacrificiu” sau “clădire închinată soarelui”.
Istoricul de artă Ferdinand Anton (în Alt-Mexiko und seine Kunst, Leipzig, 1965) notează faptul că “artistul anonim care făurea podoabe de ceramică pentru cultul morților, sculptorul necunoscut care cu unelte de piatră cioplea chipuri zeilor săi, arhitectul fără nume care ridica temple și palate de cult – toți aceștia se aflau la un cu totul alt nivel de concepție decât oamenii de astăzi, care încearcă să comenteze această lume apusă”.
Iar în ceea ce privește țelurile artei mexicane de odinioară, cu formele ei atât de originale: “ceramica policromă din morminte, podoabele de jad de la gâtul preoților, măștile de obsidian pentru demnitarii decedați, sculpturile în piatră de la temeliile piramidelor, edificiile impresionante cu frescele lor și inimile prizonierilor sacrificați, totul, arta, ca și cultul, avea o singură funcție: să slujească zeilor, să mențină ordinea cosmică”.
Civilizația maya, cu aspectele ei încă insuficient cercetate, a stârnit un justificat interes în rândurile oamenilor de știință – istorici, arheologi, lingviști, astronomi. Unul dintre aceștia, Ivar Lissner, îi închină un studiu pe care îl încheie astfel:
“Marea stagnare, marele exod din al nouălea secol al erei noastre, constituie pentru noi cel mai mare mister al acestui popor atât de bogat în enigme. Oriunde pătrundem în cultura pădurii mlăștinoase, ne găsim în fața unor întrebări care nu și-au găsit răspunsul.
Nu știm ce ascund inscripțiile maya încă nedescifrate. Nu știm nimic despre sistemul politic de stat al mayașilor. Nu putem stabili dacă în regiunea pădurii mlăștinoase a existat vreodată un imperiu sau dacă se dezvoltau aici state-cetăți. Nu cunoaștem decât puțin despre viața cotidiană a vechilor mayași, în ciuda cercetărilor remarcabile ale lui Thompson, Morley, Shook și ale multor altora.
Nu putem pătrunde ideile fundamentale ale religiei maya. Nu știm aproape nimic despre originile acestui popor. Nu găsim comparații potrivite pentru limba lui. Numai edificiile impunătoare ale acestei civilizații excepțional de talentate ne privesc, mute. Lăcașele lor de cult putrezesc și se prăbușesc, tot mute, sub pădurea tropicală care înghite totul cu lăcomie.”
