Prin labirintul minții umane. Neuroplasticitatea și importanța acesteia pentru sănătatea mintală
“Orice om ar putea fi sculptorul propriului său creier.”
- Santiago Ramón y Cajal
Creierul nostru este într-adevăr uimitor!
Ați urmărit vreodată acele cazuri speciale ale unor oameni care au experimentat o recuperare uimitoare, neașteptată, după un traumatism la nivel cerebral, accident vascular sau alte deteriorări cerebrale?
În unele dintre aceste cazuri pare că singura explicație este… magia.
Deși cu siguranță părea inexplicabil, oamenii de știință au studiat în ultimele decenii exact acele cazuri și au descoperit care este explicația științifică din spatele magiei: NEUROPLASTICITATEA (NP).
Ce este neuroplasticitatea?
Neuroplasticitatea (NP) reprezintă capacitatea creierului de a se adapta.
Dr. Celeste Campbell spune:
”Se referă la modificările cerebrale fiziologice care se produc ca rezultat al interacțiunii noastre cu mediul înconjurător. Din momentul în care creierul începe să se dezvolte în uter și până în ziua în care murim, conexiunile dintre celulele din creierul nostru se reorganizează, ca răspuns la schimbările care sunt necesare. Acest proces dinamic ne permite să învățăm și să ne adaptăm la diferitele experiențe pe care le avem.”
Creierul nostru este cu adevărat extraordinar; spre deosebire de computere, care sunt construite pe anumite specificații și primesc periodic actualizări software, creierul nostru poate primi și actualizări hardware pe cele software. Astfel, diferite circuite neuronale se formează și se anulează conform experiențelor noastre.
Când învățăm ceva nou, creăm noi conexiuni între neuronii noștri. Această apariție de noi conexiuni neuronale ajută creierul în a se adapta circumstanțelor noi. Acest lucru se întâmplă zilnic, în mod obișnuit, dar totodată neuroplasticitatea este un proces pe care noi îl putem stimula.
Scurt istoric al neuroplasticității
Termenul de neuroplasticitate a fost folosit pentru prima oară de neurologul polonez Jerzy Konorski, în 1948, pentru a descrie schimbările observate în structura neuronală (neuronii sunt celulele care formează creierul nostru), deși nu a fost utilizat pe scară largă până în anii 1960.
Ulterior, ideea este preluată, Demarin, Morović și Béne, 2014 – ”tatăl neuroștiinței”, Santiago Ramón y Cajal, a vorbit despre ”plasticitatea neuronală”, la începutul anilor 1900. El a recunoscut că, spre deosebire de credințele din acel moment, creierul se poate schimba într-adevăr, chiar și după ce o persoană a ajuns la vârsta adultă.
În anii ’60, s-a descoperit că neuronii s-ar putea ”reorganiza” după un eveniment traumatic. Cercetări ulterioare au descoperit că stresul poate schimba nu doar funcțiile, ci și structura creierului în sine.
La sfârșitul anilor ’90, cercetătorii au descoperit că stresul poate ucide celulele creierului, deși aceste concluzii nu erau încă sigure.
Timp de mai multe decenii, s-a crezut că al nostru creier este un ”organ neregenerabil”, că celulele creierului sunt acordate într-o cantitate finită și mor încet, odată cu înaintarea în vârstă, indiferent dacă încercăm să le păstrăm sau nu.
Această cercetare a descoperit că există alte modalități prin care celulele creierului pot muri, alte modalități prin care acestea se pot adapta și reconecta și, poate, chiar modalități prin care se pot regenera – fenomen cunoscut sub numele de neurogeneză.
Neuroplasticitate vs. Neurogeneză
Deși înrudite, neuroplasticitatea și neurogeneza sunt două concepte diferite.
Neuroplasticitatea este capacitatea creierului de a forma conexiuni și căi noi și de a schimba modul în care sunt “cablate” rețelele sale.
Neurogeneza este capacitatea (și mai uimitoare) a creierului de a crește noi neuroni (Bergland, 2017).
Teoria și principiile neuroplasticității
Shaw și McEachern scriu că există două perspective principale asupra neuroplasticității:
1. Neuroplasticitatea este un proces fundamental care descrie orice modificare a activității neuronale finale sau a răspunsului comportamental.
2. Neuroplasticitatea este un termen-umbrelă pentru o colecție vastă de diferite fenomene de schimbare și adaptare a creierului.
Dintre cele de mai sus, prima perspectivă se pretează la o singură teorie a neuroplasticității, cu câteva principii de bază și că cercetarea pe această temă ar contribui la un cadru unic, inclusiv al neuroplasticității; a doua perspectivă ar necesita numeroase cadre și sisteme diferite pentru a înțelege fiecare fenomen.
Din păcate, nu există încă o teorie unificatoare a neuroplasticității pe care să o putem prezenta în termeni simpli.
Tot ce se poate spune cu certitudine este că studiul neuroplasticității este un domeniu încă tânăr și în fiecare zi apar noi descoperiri.
Ce știm astăzi este faptul că există două tipuri principale de neuroplasticitate:
– neuroplasticitate structurală – în care se modifică forța conexiunilor dintre neuroni (sau sinapse) și
– neuroplasticitate funcțională – care descrie schimbările permanente ale sinapselor datorate învățării și dezvoltării.
Neuroplasticitatea și Psihologia
Pe lângă schimbările în ceea ce privește modul în care funcționează creierul și adaptările funcționale, neuroplasticitatea oferă și căi potențiale pentru schimbări psihologice.
După cum notează Christopher Bergland (2017):
”S-ar putea specula că acest proces deschide posibilitatea de a vă reinventa și de a vă îndepărta de status-quo sau de a depăși evenimente traumatice din trecut care evocă anxietate și stres. Amintirile bazate pe frică puternică duc adesea la comportamente de evitare care vă pot împiedica să vă trăiți viața la maximum.”
Folosim deja medicamente și substanțe chimice pentru a schimba modul în care creierul nostru funcționează, iar psihologia a depus cu siguranță eforturi pentru a învăța cum să schimbăm modul în care creierul funcționează, prin modificarea modelelor noastre de gândire.
Astfel, putem face cu adevărat schimbări semnificative și permanente în structura și funcționarea creierului nostru, prin activități simple pe care le facem adesea într-o zi normală, având la bază principiile neuroplasticității.
Neuroplasticitatea și procesul învățării
Relația dintre neuroplasticitate și învățare este una ușor de înțeles și anume, atunci când învățăm, formăm noi circuite neuronale în creier. Fiecare lecție nouă are potențialul de a conecta noi neuroni și de a schimba modul de operare al creierului nostru.
Desigur, nu toată formele de învățare influențează în mod egal neuroplasticitatea. Astfel, învățarea de fapte noi nu profită neapărat de uimitoarea neuroplasticitate a creierului, dar învățarea unui limbaj nou sau a unui instrument muzical, cu siguranță, o face. Prin acest fel de învățare este posibil să putem descoperi cum să redirecționăm, în mod intenționat, creierul.
Desigur, măsura în care aplicăm abilitățile aproape magice ale creierului depinde și de cât de inițiați suntem în promovarea neuroplasticității, precum și de modul în care abordăm viața în general.
