Teologie. Filosofia religiei. Tăcerea – taina veacului viitor
Din lumea zbuciumată şi complicată în care trăim, plină de concepţii şi înţelesuri sofisticate, Mistica Ortodoxă vine să ne salveze cu cea mai simplă şi mai scumpă metodă şi virtute-tăcerea. Cât de bună şi de binecuvântată este sfânta tăcere pentru cei ce vor să-şi mântuiască sufletul.
Liniştirea duhovnicească. Paza gurii şi a limbii
Cel ce a dobândit liniştea cu privire la el însuşi şi a ajuns să-şi cunoască şi recunoască starea sa de păcătoşenie, nu mai este preocupat atât de mult de căderile altora, ci mai ales cum să se înalţe pe sine din propriile sale căderi şi eşecuri spirituale. Preocuparea pentru izbăvirea semenilor este reală pentru omul duhovnicesc în măsura în care ea îi ajută lui personal şi contribuie la sporul duhovnicesc al întregii creaţii şi la izbăvirea ei din tirania păcatului de sub legea osândei şi a morţii duhovniceşti.
Eforturilor de risipire, în aproximarea stării duhovniceşti a aproapelui şi de judecare a căderilor altora, le iau locul, în viaţa celor duhovniceşti, eforturile de concentrare şi adunare asupra lor, prin paza minţii, a gândurilor, prin trezvie, prin discernământ duhovnicesc şi, nu în ultimul rând, prin paza gurii şi a buzelor.
Ori toate acestea sunt efecte ale adevăratei liniştiri duhovniceşti. Sfinţii Varsanufie şi Ioan, referindu-se la aceasta, consideră că ea constă în a ne aduna inima în ea însăşi, oprind-o de la a da şi lua şi de la dorinţa de a plăcea oamenilor şi de la celelalte lucruri.
Liniştea face parte din acel “meşteşug duhovnicesc” sau din “filosofia cea privitoare la lume”. Din acest motiv, scriitorii asceţi vorbesc despre “liniştea cea cu dreaptă judecată” şi de câştigul ei de fiecare zi.
Sfântul Ioan Scărarul arată că adevărata linişte cuprinde şi trupul, şi sufletul. Liniştea trupului este “ştiinţa şi buna aşezare a purtărilor şi a simţurilor”, iar liniştea sufletului este “conştiinţa gândurilor şi cugetarea nefurată”. Începutul liniştii stă în “alungarea zgomotelor ca a unora ce tulbură adândul. Iar sfârşitul ei stă în a nu se teme de zgomote, ci în a fi nesimţitor la acestea”.
Adevărata linişte constă în “lepădarea gândurilor şi renunţarea la grijile îndreptăţite”. Bunul înainte-mergător al liniştii este ne-grija de toate lucrurile. Ea duce la paza inimii şi a minţii, la discernământul duhovnicesc şi la rugăciunea neobosită. Cel ce şi-a făcut linişte în viaţa sa duhovnicească, în mintea şi sufletul său, este “casă a iubirii”, blând, cu anevoie de urnit la cuvânt şi nemişcat spre mânie. El este “chipul pământesc al îngerului”.
Liniştea duhovnicească nu are sens negativ, de lipsă de gândire sau de orice preocupare, ci are un sens profund duhovnicesc, de “reflexie sau meditaţie ascunsă”, cum o numeşte Cuviosul Isaia. Această meditaţie interioară la tainele cele neapropiate şi la bogăţia şi frumuseţile vieţii duhovniceşti păstrează sufletul netulburat şi neclătinat, asemenea unei stânci înfipte în apa învolburată a mării.
Liniştea este “maica pocăinţei”, a smeritei cugetări şi a plânsului duhovnicesc. Semnele ei sunt, potrivit Sfântului Ioan Scărarul: mintea neadormită, cuget neprihănit, răpire la Domnul, închipuirea chinurilor, apăsarea de către gândul morţii grabnice, rugăciunea nesăturată, străjuirea nefurată, topirea curviei, necunoaşterea împătimirii, moartea lumii, încetarea lăcomiei pântecelui, îndemn lăuntric la teologhisire, izvor de dreaptă socoteală, lacrima supusă, pieirea multei grăiri şi altele asemenea lor.
Semnele opuse ei sunt: sărăcia în bogăţie, creşterea mâniei, îngrămădirea pomenirii răului, micşorarea dragostei, adaos de îngâmfare, etc. “Darul liniştii”, despre care vorbesc Părinţii, este rar şi greu de dobândit, însă cel ce ajuns la linişte, “a cunoscut adânc (abis) de taine. Dar n-a ajuns la aceasta – spune acelaşi Sfânt Ioan Scărarul – dacă n-a văzut şi n-a auzit mai înainte zgomotele valurilor şi ale vânturilor şi n-a fost poate stropit de ele”.
Cu alte cuvinte, numai navigatorul care a înfruntat adeseori pericolul şi furtuna poate simţi bucuria şi frumuseţea valurilor liniştite şi a apusului de soare. Liniştea nu este o simplă lipsă a gândurilor şi ispitelor, ci o luptă încordată, continuă a adevăratei trezvii, o supraveghere atât a mişcărilor din afară, cât şi a celor ce se ridică din sufletul nostru.
Cel ce se păzeşte de a bârfi şi cleveti, a cărui judecată şi mustrare este blândă şi dulce, cel ce a dobândit liniştea sau înfrânarea, a ajuns la paza gurii şi a limbii. “Cel ce iubeşte liniştea, şi-a pus lacăt gurii”, spune Sfântul Ioan Scărarul, iar îngrijirea de felul vorbirii şi de puţinătatea, dar bogăţia cuvintelor, “îl face pe om vădit că este făptuitor”, în timp ce needucarea lor înseamnă că nu are înlăuntrul său virtutea.
Prietenia şi iubirea tăcerii înseamnă apropiere de Dumnezeu. Înfrânarea sau paza gurii “trezeşte conştiinţa către Dumnezeu, când cineva tace întru cunoştinţă”. Cel ce a ajuns la adevăratul sens al tăcerii, cel duhovnicesc, ca adevărata atitudine în faţa tainelor divine, foloseşte cuvintele sacramental, liturgic, în sensul lor fundamental, legat de Logosul divin sau Cuvântul dumnezeiesc. Pentru el, cuvântul este ziditor, având puterea de a lega şi dezlega. Acesta a ajuns la adevărata tăcere şi s-a învrednicit de adevăratele ei roade duhovniceşti.
Cauzele tăcerii continue şi a păzirii liniştii sunt, potrivit literaturii duhovniceşti a Răsăritului: slava deşartă de la oameni; căldura râvnei pentru virtute şi convorbirea dumnezeiască înlăuntru, care răpeşte cugetarea. Aceasta este “tăcerea întru cunoştinţă”. Roadele ei sunt rugăciunea, supravegherea gândurilor, deschiderea izvorului plânsului şi al lacrimilor duhovniceşti, prietena liniştii, adaos de cunoştinţă, pricinuitoarea vederilor, înaintare nevăzută, urcuş neobservat. Ea naşte în suflet linişte plăcere şi mulţime de lacrimi. Adevărata tăcere, “taină a veacului viitor” este o taină şi un dar.
Numai în măsura în care este dobândită şi trăită ca “dar” dumnezeiesc, devine oarecum înţeleasă, experimentată, deşi taina şi bogăţia ei sporesc la infinit. Sfântul nu tace pentru că nu ar avea şi nu ar şti ce să spună lumii, ci pentru că ştie atât de multe şi de înalte, dar nu găseşte calea cea mai bună de a le spune şi aceasta nu dintr-o lipsă a sa, ci datorită nereceptivităţii noastre sufleteşti, urmare a păcatelor.
Limbajul exprimă o parte măruntă din adevărul pe care îl trăieşte sfântul. Pentru el cea mai adecvată formă de exprimare a acestor “vederi” este limbajul liturgic, limbajul rugăciunii, lacrimile şi tăcerea mistică. Pentru el, tăcerea este o cunoaştere autentică, în esenţa evenimentelor spirituale. Sfântul acoperă, prin tăcere, faptele sale bune şi faptele rele ale semenilor săi, într-o smerită cugetare. Pentru Părinţii duhovniceşti orientali, adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi a adevărurilor despre cele divine, nu are un caracter simplu discursiv, raţional, ci experimental.
Cunoaşterea duhovnicească are sensul de experimentare, trăire, practicare a învăţăturilor mântuitoare, nu de simplu discurs sau vorbire despre ele. Teologia însăşi este înţeleasă de aceşti părinţi duhovniceşti ca theoreia şi theopateia, ca vedere şi pătimire a unirii cu Dumnezeu. Iar aceste experienţe de culme ale vieţii duhovniceşti sunt de netâlcuit, inefabile, circumscriindu-se apofatismului tăcerii mistice.
Tăcerea duhovnicească este semnul unei adânci experienţe interioare. Acolo unde o întâlnim, ea este semnul că omul duhovnicesc, adică acela care a dobândit-o, se află într-o lucrare profundă de adunare din rătăcirile şi împrăştierile pe care le prilejuieşte lumea, într-un efort duhovnicesc de descoperire şi experiere a darurilor lumii interioare, a Împărăţiei lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru, în care se află Hristos, cetele îngereşti şi Duhul Sfânt.
Tăcerea duhovnicească, deosebită şi superioară mutismului, precum deosebită este lumina de întuneric, este semn că “omul cel interior” are timpul şi viaţa ocupate de vorbirea, de dialogul nu despre Dumnezeu, ci cu Dumnezeu, că mintea sa contemplă cele înalte, inteligibile, suprafireşti. Înălţimea şi bogăţia experienţelor sale duhovniceşti depăşesc logica şi dimensiunea limbajului. El “vede” ceea ce alţii aud prin cunoaştere discursivă, mărginită şi exterioară, fără să încerce să tâlcuiască. Cuvintele sunt pentru contemplativ limitate şi neputincioase să exprime înălţimea acestor realităţi, încât el preferă să nu le ştirbească din farmec şi bogăţie chiar şi prin intenţia de a le exprima în exterior.
Adevărata tăcere, cea “ca pentru Dumnezeu”, este expresia unei lucrări duhovniceşti profunde, premisă a unei “vederi” sau “contemplări” duhovniceşti, a “răpirii” şi “extazului” mistic. Din ea izvorăsc daruri duhovniceşti înalte, precum cel al sfatului, al înţelegerii, al înţelepciunii. Prin urmare, nu cât vorbim contează mai ales, ci cum şi ce fel, căci adevărata tăcere nu înseamnă a tăcea cu gura. Pentru că există unii, aflăm de la părinţii filocalici, care spun zeci de mii de cuvinte folositoare şi li se socoteşte lor aceasta tăcere, iar altul vorbeşte un singur cuvânt deşert şi i se socoteşte lui ca şi cum ar fi călcat în picioare toate învăţăturile Mântuitorului.
“Vorbirea întru cunoştinţă”, ca şi “tăcerea întru cunoştinţă”, făcute “ca pentru Dumnezeu”, cum spun Părinţii, este dovada de mare discernământ spiritual. De aceea, aflăm în literatura duhovnicească a Răsăritului ortodox îndemnuri precum cel al Sfântului Isaac Sirul: “Mai presus de toate, iubeşte tăcerea, că ea te apropie de rod. Căci limba e slabă în tâlcuirea celor dumnezeieşti. Întâi să ne silim să tăcem. Şi din tăcere se naşte în noi ceva ce ne conduce spre tăcere… De începi această vieţuire, nu ştiu câtă lumină îţi va răsări ţie de aici”.
Sau cum ne îndeamnă Cuviosul Isaia Pusnicul: “Ia aminte la tine cu amănunţime şi sileşte-te să te deprinzi cu tăcerea, ca să-ţi dea Dumnezeu puterea să lupţi şi să te deprinzi cu ea. Iar de ţi se iveşte trebuinţa să grăieşti şi faci întâi proba în tine însuţi, că este o trebuinţă binecuvântată şi voită de Dumnezeu, ca mai degrabă să grăieşti decât să taci, deschide gura cu frică de Dumnezeu şi cu cutremur, având faţa în jos şi cuvântul cinstitor şi supus. Astfel de te întâlneşti cu cineva, să vorbeşti puţin, din motiv de iubire şi să taci repede. Şi de eşti întrebat despre ceva, ascultă, cât e nevoie să spui şi nu grăi nimic mai mult”.
Adevăratele revoluţii duhovniceşti sunt interioare, pornesc din interior şi privesc mai mult interiorul, un interior pătimaş, pe care tind să-l înduhovnicească tot mai deplin. Exteriorului, extrovertirii îi ia locul duhovnicescul; introvertirea, ca o preocupare preponderentă de eliberare de păcat şi ancorare în transcendent. Semnele adevăratelor purificări duhovniceşti sunt tocmai lipsa cuvintelor, cărora le-au luat locul, prin curăţia lor, lacrimile. Despre o fire izbăvită din robia lumii, în diversele ei forme şi nuanţe, dă mărturie mai ales bogăţia şi spiritualitatea lacrimilor noastre.
În exprimarea suspinului omenesc după Părintele Ceresc şi a neputinţei şi eşecului nostru de a fi adevăraţi fii ai Lui, fără căderi şi fără evitarea unui dialog direct asupra stării noastre duhovniceşti, cuvintele au un rol şi rost limitat. Mult mai mult decât ele pot lacrimile. Bogăţia şi spiritualitatea lacrimilor noastre, izvorâte cel mai adesea în stare de pocăinţă şi rugăciune, dau mărturie despre însemnătatea eforturilor noastre ascetice, despre dorinţa noastră de a întoarce spatele unui trecut întunecat, ca şi păcatele lui şi de a ne întoarce cu toată fiinţa noastră spre orizontul infinit şi senin al virtuţilor, precum şi de a face lucrarea lor.
Dincolo de toate cuvintele, care totuşi, parcă poartă ceva exterior în ele, nu ne reprezintă totdeauna şi nu exprimă autentic trăirile noastre sufleteşti şi duhovniceşti, dincolo chiar şi de râurile şi ploile de lacrimi duhovniceşti, tăcerea este cea care arată adevărata şi cuvioasa atitudine de uimire în faţa înălţimii şi bogăţiei de semnificaţie a vieţii duhovniceşti. Cuvintele sunt “unealta acestei lumi”, însă tăcerea duhovnicească, cea întru cunoştinţă, semn al preocupării de lumea şi Împărăţia interioară, iar pe treptele cele mai înalte ale contemplării, ale teoriei, semn al convorbirii duhovniceşti, rămâne ”taina veacului viitor”, ea putând fiind experimentată încă de aici şi de acum, după măsura eforturilor noastre ascetice şi contemplative.
Sensul fundamental al tăcerii, în planul vieţii duhovniceşti este acela de a înlesni lucrarea de interiorizare a noastră, de a ne face mai receptivi şi mai preocupaţi faţă de Împărăţia dinlăuntrul nostru şi la bunurile ei, precum şi asupra modului în care aceste daruri duhovniceşti, care se află în mod tainic în adâncul sufletului nostru, pot fi făcute efective, lucrătoare, spre împodobirea vieţii noastre sufleteşti. Legată de “sfânta smerită cugetare” de darul duhovnicesc al deosebirii sau al discernământului, tăcerea duhovnicească este trăirea autentică a omului, în ceea ce are el profund, esenţial, interior. Tăcerea este trăirea adevărată a fiinţei umane, în structura sa ultimă – teologică.
Dumnezeu este taină suprafirească, omul este şi el taină după chipul Tainei după care a fost creat, iar limbajul tainei este apofatismul, tăcerea adâncă şi smerită. Semn al interiorizării noastre, autentica atitudine a noastră în faţa măreţiei tainelor lui Dumnezeu, tăcerea rămâne starea specifică a omului duhovnicesc, trăitor al realităţilor spirituale de culme, adevărata ei semnificaţie şi plinătatea ei de daruri urmând a fi cunoscută abia în viaţa viitoare, când totul se va umple de duh. La judecata ultimă, semn al dreptăţii, iubirii şi bunătăţii lui Dumnezeu, când toată firea va tace şi doar faptele noastre vor vorbi, cuvintele vor fi neputincioase să ne exprime viaţa şi faptele noastre. În faţa lui Dumnezeu, în faţa dreptăţii şi bunătăţii, la scaunul judecăţii, omul va tace, încercând să acopere cu voalul tăcerii cantitatea şi calitatea de nedeplinătate a existenţei şi lucrării sale. Atunci, cu toţii vom descoperi adevăratul sens al cuvântului, al vorbirii şi tăcerii, al grăirii şi negrăirii, în legătură cu Logosul, Cuvântul divin făcut om, pentru a noi şi pentru a noastră mântuire.
(extras din Teologia necazurilor, Pr. Ioan C. Teşu)
