Unirea cu Dumnezeu ca stare mistică realizată prin împletirea virtuţilor (I)
Studiul explorează şi explică modul unirii sufletului cu Dumnezeu, reliefând, prin împletirea dintre învăţătura mistică găsită în Mystagogia Sf. Maxim Mărturisitorul privind unirea perechilor de virtuţi în sufletul ascetului şi modul de conlucrare a centrilor neurali specifici diferitelor funcţii neuro-fiziologice descrise de noile descoperiri din neuroştiinţe, relevanţa, similitudinea şi confirmarea reciprocă a vechilor învăţături mistagogice patristice cu cele noi ale ştiinţelor neurofiziologice care revelează tot mai multe din tainele creierului şi psihicului uman.
Studiul este o demonstraţie a validităţii neuroteologiei ca ştiinţă, demonstrând confirmarea unor modele funcţionale descrise de învăţătura mistagogică a Bisericii de către descoperirile ştiinţelor neurofiziologice.
Pentru cei ce nu ştiu nimic despre neuroteologie, deşi acest domeniu de cercetare ştiinţifică este considerat acum ca fiind unul vechi, vom rezuma pe scurt scopul şi intenţia sa, ca privind aplicarea neurofiziologiei la funcţiile şi manifestările speciale ale creierului uman în stările de meditaţie mistică, rugăciune, contemplare şi extaz. Vom utiliza şi vom da referinţe din unele dintre renumitele titluri de cărţi din acest domeniu de cercetare.
În acest studiu special încercăm să atragem atenţia asupra asemănării frapante dintre unele concluzii şi date din neurofiziologie larg acceptate şi unele aspecte şi concluzii ale teologiei mistice ale marelui teolog şi sfânt din cel de al VII-lea secol, Sfântul Maxim Mărturisitorul, aşa cum apar ele în Mistagogia lui.
Mai exact, sublima învăţătură a Sfântului Maxim Mărturisitorul ―despre cum şi în ce mod Biserica este icoană şi imagine a sufletului în sine, expusă în cel de-al cincilea capitol al Mistagogiei, ni se pare ca fiind în mod evident confirmată de teoria neurofiziologică despre repartiţia funcţiilor specifice ale creierului în cele două emisfere cerebrale.
Sfântul Maxim a fost inspirat în învăţătura sa, aşa cum însuşi afirmă, de către „un bătrân înţelept în lucrurile dumnezeieşti cu privire la Sfânta Biserică şi la Sfânta Liturghie săvârşită în ea”.
El însuşi recunoaşte calităţile mistice ale acestui bătrân înţelept şi, de asemenea, capacităţile sale reduse de a expune complet învăţătura sublimă a acestui bătrân:
―Mărturisesc că nu voi spune toate cele descoperite de acel bătrân în chip tainic; nici cele spuse, cum au fost înţelese şi înfăţişate de el. Căci acela, pe lângă că era filosof şi dascăl a toată învăţătura, prin bogăţia virtuţii şi prin osteneala îndelungată şi pricepută cu cele dumnezeieşti, se făcuse slobod de lanţurile materiei şi de închipuirile ei. Ca urmare, avea mintea luminată de razele dumnezeieşti şi de aceea în stare să vadă îndată cele ce nu se văd de cei mulţi. De asemenea, avea raţiunea tălmăcitoare întocmai a celor văzute de minte, nefiind împiedicată de nici o pată a patimilor, asemenea unei oglinzi şi de aceea putând să poarte şi să grăiască fără ştirbire cele ce nu pot fi înţelese de alţii.
După cum putem vedea, enigmaticul bătrân înţelept a cărui înţelepciune o moşteneşte Sfântul Maxim, a fost un adevărat harismatic dăruit de Dumnezeu cu reale calităţi mistice, un om „cu mintea luminată” de harul Duhului Sfânt, manifestat în sufletul său sub forma „razelor dumnezeieşti” ce-i ofereau puterea contemplaţiei lucrurilor nevăzute de cei mai mulţi oameni.
Sufletul său, explicat printr-o metaforă platonică, era ca o oglindă, dar el avea, de asemenea, o raţiune foarte puternică, o putere – dobândită prin exerciţiu – exprimată în capacitatea lui de a expune lucrurile contemplate în viziuni şi de a urmări conexiunile logice dintre ele şi, astfel, de a face contemplaţiile sale înţelese discipolilor săi, unul dintre ei fiind Sfântul Maxim însuşi.
Mai mult, Sfântul Maxim afirmă puterea acestui bătrân înţelept de a transmite interlocutorilor săi „vederea tuturor înţelesurilor aduse prin cuvinte” în acest mod, adică mediat prin cuvinte, „toate lucrurile spirituale dezvăluindu-se în mod clar în ele însele şi în întregul lor înţeles” primitorilor învăţăturilor lui. Implicaţiile acestui fapt sunt mult mai profunde decât ceea ce se poate înţelege prin puterea spirituală şi noţiunea superioară a intuiţiei proprie spiritului uman; e un fel de putere spirituală de a conecta, prin vorbire, auditoriul la izvorul cunoaşterii şi al înţelesurilor ascunse şi apoi revelate în adâncimea lucrurilor contemplate, chiar dacă interlocutorii lui nu au avut mai înainte o astfel de putere; e o putere de a comunica într-un limbaj mai complex şi mai bogat, adică puterea contemplaţiei.
Şi tocmai această putere spirituală, geneza sau chiar anatomia acestei puteri spirituale atribuită de Sfântul Maxim maestrului său, e cea a cărei origine şi geneza în suflet sunt explicate detaliat prin sinteza făcută de Sfântul Maxim în cel de-al cincilea capitol al Mistagogiei sale.
Ceea ce ne învaţă bătrânul înţelept prin Sfântul Maxim Mărturisitorul, este, de fapt, o interesantă ierarhie a principalelor două puteri spirituale ale omului: spiritul sau mintea (nousul) şi raţiunea sau facultatea gândirii discursive din suflet
(logos-ul, incluzând, de asemenea, ceea ce grecii înţelegeau prin dianoia), din care se dezvoltă două înşiruiri de virtuţi, care trebuie să se îmbine unele cu altele pentru a realiza marea unitate interioară spirituală a sufletului nostru.
Din motive de claritate, voi cita în mod specific textul rezumat al Sfântului Maxim prezentând dezvoltarea acestor virtuţi, text dat de el la sfârşitul celui de-al cincilea capitol al lui Mistagogiei:
”Acestea sunt, aşadar, precum am spus, proprii sufletului; prin minte are înţelepciunea în potenţă, din înţelepciune decurge contemplaţia, din aceasta cunoaşterea, din cunoaştere cunoştinţa fără uitare şi prin toate e dus la adevăr, care e hotarul şi ţinta finală a bunurilor mintale. Iar prin raţiune are prudenţa, din aceasta iese făptuirea, din făptuire virtutea, din aceasta credinţa, prin care odihneşte în bine ca scop şi sfârşit fericit al lucrărilor raţionale. În sfârşit, prin unirea acestora întreolaltă se culege ştiinţa celor dumnezeieşti.”
Unificarea tuturor puterilor şi virtuţilor spirituale ale omului – descrise aici ca fiind dispuse în două lanţuri paralele ale unei scări ce înalţă şi deschide sufletul spre contemplarea tărâmului divin – trebuie să fie împlinită, dacă dorim realizarea efectivă a aceastei scări în interiorul sufletului nostru, stabilind legăturile necesare dintre virtuţile echivalente din fiecare lanţ ca trepte efective ale acestei scări.
Sfântul Maxim afirmă că „el nu va explica aici cum exact şi în ce mod prudenţa este puterea raţiunii, acţiunea este deprinderea ei iar virtutea lucrarea ei, sau cum şi în ce mod înţelepciunea este puterea minţii, contemplarea deprinderea ei, iar cunoaşterea lucrarea (energia) ei, etc”, referindu-se la relaţia interioară a fiecărei părţi sau funcţii a sufletului cu virtuţile derivate din aceasta. El subliniază, totuşi, că:
―Numai atâta ţine, ca să ştim că orice suflet, când va putea, prin harul Duhului Sfânt şi prin osteneala şi strădania proprie, să împreuneze şi să ţeasă acestea laolaltă, adică raţiunea cu mintea, prudenţa cu înţelepciunea, fãptuirea cu
contemplaţia, virtutea cu cunoştinţa şi credinţa cu cunoştinţa fără uitare, nemicşorând sau neexagerând pe nici una în raport cu cealaltă, tăind de la ele orice umflãtură sau lipsă; când va putea, ca să spun pe scurt, face din decada sa o
monadă, atunci se va uni şi el cu Dumnezeu cel adevărat şi bun, unul şi singur. Va deveni atunci frumos şi magnific, şi asemenea Lui – cât e cu putinţă – prin desăvârşirea celor patru virtuţi generale, care fac arătată decada dumnezeiască
din suflet şi îmbrăţişează cealalăã decadă fericită a poruncilor.
Ceea ce e important şi ceea ce Sfântul Maxim doreşte să ilustreze este modul în care sufletul realizează unitatea mistică interioară a puterilor sale spirituale şi modul cum el devine asemenea sau se aseamănă duhovniceşte sfintei biserici:
―În toate acestea se aseamănă cu sufletul sfânta biserică, privită în înţeles spiritual. Toate cele ce au fost arătate că ţin de minte şi ies progresiv din ea, le indică biserica prin ieration. Iar cele arătate că ţin de raţiune şi ies din ea prin desfăşurare, le ilustrează prin naos. În sfârşit, toate le adună spre taina ce se săvârşeşte pe dumnezeiescul altar, taină prin care, tot cel ce poate să înţeleagă cu înţelepciune cele ce se săvârşesc în biserică, îşi face cu adevărat biserică a lui Dumnezeu şi dumnezeiesc sufletul său.
”Logos” este termenul grec utilizat de către Sfântul Maxim pentru a numi şi explica funcţia a ceea ce înţelegem astăzi prin raţiune ca şi mod liniar de gândire, iar ”nous” este termenul grec similar folosit pentru a numi ceea ce înţelegem prin minte ca mod intuitiv şi holistic de acumulare a informaţiilor. Şi aceşti termeni sunt utilizaţi nu numai în Mistagogia sa, unde el ne prezintă această arhitectură de virtuţi, ci, de asemenea şi în Questiones ad Thalasius, unde găsim explicaţii foarte interesante şi detalii despre aceste două părţi sau expresii ale spiritului uman, în legătură cu aceleaşi virtuţi ale cunoaşterii şi credinţei.
Oricum, ierarhia virtuţilor descrise mai sus şi aranjamentul acestora, inter-relaţionarea şi derivarea lor unele din altele, apar izbitor de similare cu cel al repartiţiei funcţiilor cognitive şi afective din sufletul uman pe cele două emisfere ale creierului, pentru oricine are unele noţiuni elementare de neurofiziologie.
Distribuirea şi specializarea diferitelor tipuri de formaţiuni neurofuncţionale în creierul uman determină, după cum este subliniat în studiile de neurofiziologie, funcţia bipolară a creierului uman unic ca şi cum ar fi, efectiv, două creiere, emisferele stângă şi dreaptă, fiecare manifestând funcţii diferite şi speciale, această împărţire influenţând din punct de vedere psihologic temperamentul fiecărei persoane.
Modul specific în care cineva experimentează lumea şi dobândeşte învăţăturile este fundamental influenţat de care emisferă a creierului este dominantă în acordarea răspunsului său specific la situaţia confruntată. Deşi activitatea creierului este împărţită între ele, cele două emisfere inter-relaţionează şi comunică una cu cealaltă, în acest mod funcţiile şi capacităţile specifice ale sufletului fiind aduse împreună într-un întreg cuprinzător, a cărui acţiune depinde de modul în care aceste emisfere se suplinesc şi conlucrează una cu alta.
Mai mult, rezultă că există o relaţie strânsă între dominanţa uneia sau alteia dintre emisferele creierului şi diferite stiluri de gândire ale oamenilor; predominanţa uneia dintre cele două emisfere sau, înăuntrul lor, a unor formaţiuni neurofuncționale, dă naștere la multitudinea profilurilor spirituale descoperite în neamul omenesc.
Studiile de neurofiziologie arată, de asemenea, că emisfera stângă a creierului este, de obicei, la majoritatea oamenilor, cea dominantă, în care sunt produse limbajul şi vorbirea, comandând abilităţi analitice şi logice şi prelucrând stimulii
într-un mod raţional şi secvenţial.
Subiecţii cu o emisferă dominantă stângă a creierului sunt raţionali şi metodici, abordând lucrurile aşa cum sunt ele, într-un mod realist; aceştia comunică bine cu ajutorul cuvintelor şi au abilităţi verbale foarte dezvoltate, fiind capabili de a exprima descrieri verbale; ei fac uz mai eficient de abilităţi motorii, abordând mult mai analitic rezolvarea problemelor, nu iubesc schimbările, fiind non-creativi în planificare şi organizare; de obicei, au probleme în a privi o poză mare, în schimb tratează mai uşor alegerea cuvintelor, a regulilor de gramatică şi a sensului cuvintelor şi sunt, de obicei, reci în abordarea relaţiilor umane.
Putem concluziona din această scurtă descriere a emisferei stângi a creierului, spunând că aceasta este specifică a ceea ce de obicei înţelegem prin raţiune, prin modul analitic, logic, conceptual, discursiv, liniar şi punctual de a gândi şi a aborda realitatea.
Opusă şi completând-o pe aceasta, emisfera dreaptă a creierului este receptorul iniţial al informaţiilor sosite, şi centrul abilităţilor vizuale, ritmice, „artistice” sau „de creaţie”. În prelucrare stimulilor partea aceasta a creierului utilizează un proces global în perceperea, asimilarea şi prelucrarea datelor.
Subiecţii cu emisfera dreaptă dominantă comunică utilizând imagini (picturi), au abilităţi spaţiale foarte dezvoltate, sunt intuitivi şi imaginativi, emotivi şi sentimentali; se pot exprima în mod non-verbal, prin selectarea stimulului potrivit, care în mod aparent determină conţinutul emoţional al discursului; de obicei, doresc răspunsuri simple la problemele complexe, nu tind să urmeze detaliile şi procedurile – le place să facă lucrurile în mod simplu; preferă să gândească mai mult holistic, sunt mai bine orientaţi în spaţiu şi creativi în rezolvarea problemelor, ajungând la rezultatul cel mai potrivit prin intuiţie, şi astfel manifestă puterea spirituală a creativităţii în domenii sublime ca artă, muzică şi poezie.
Din această descriere a emisferei drepte a creierului o putem aprecia pe aceasta ca cea prin care se realizează receptarea informaţiilor într-un mod emoţional şi complex, plin de sensuri şi nuanţe, cunoaşterea dobândită de ea fiind utilizată şi prelucrată de către emisfera stângă pentru a exprima verbal realitatea.
Mai mult, studiile de neurofiziologie afirmă că există formaţiuni neurofunctionale specifice, ca de exemplu zonele Wernicke şi Broca în emisfera stângă, care comandă funcţiile de asociere a vorbirii şi auzului, şi, de asemenea, ca şi manifestări interdependente ale acestor formaţiuni neuro-funcţionale, aşa-numiţii operatori cognitivi, de asemenea, dispuşi pe emisfere şi în alte structuri interioare ale creierului într-un mod care confirmă această specializare a celor două emisfere, precum şi funcţiile spirituale descrise în texte religioase ca cel din Mistagogia Sfântului Maxim.
Astfel, rezumând aceste studii, în emisfera stângă a creierului, care a fost studiată mult mai în amănunt, există operatorul reducţionist în lobul parietal, operatorul cauzal în lobul frontal stâng conectat cu zona de orientare şi de asociere stângă, precum şi operatorul gândirii abstracte, împreună cu operatorul aprecierii cantitative situat în partea inferioară a lobulului parietal stâng. Operatorul gândirii holistice este situat în lobul parietal drept, fiind în legătură cu zona de asociere şi de orientare dreaptă, şi de asemenea, în legătură cu operatorul valorii emoţionale şi cu cel al definirii existenţiale a situaţiei în sistemul limbic.
Deşi nu putem face o identificare strânsă şi exactă între virtuţile din sistemul Sfântului Maxim şi operatorii cognitivi şi neuro-formaţiunile funcţionale din neuroteologie, practic, fiecare sistem afirmă acelaşi lucru. Şi, în acelaşi mod ca şi aplicaţie concretă, nu putem spune că cunoştinţa cu neputinţă de uitat, este dată doar de activitatea hypocampusului – principala parte a creierului care memorează, pentru că memoria pe termen lung este stocată peste tot în neocortexul cerebral în diferite locuri specializate pentru a comanda diferite aptitudini sau a exercita diferite virtuţi.
Scopul lucrării de faţă nu necesită descrierea în continuare a funcţiilor şi activităţilor specifice ale acestor operatori cognitivi, întrucât repartiţia şi specializarea celor două emisfere ale creierului rezultă deja foarte clar din aceasta descriere, cea stângă operând gândirea analitică, raţională şi discursivă, iar cea dreaptă operând percepţia cognitivă, intuitivă şi emoţională. Acest fapt este, de asemenea, consemnat în multe alte cărţi referitoare la această temă, ca de exemplu celebrul best-seller al lui Daniel Goleman ―Inteligenţa emoţională, de unde reproducem această largă citare sugestivă:
―În mod real avem două minţi, una care gândeşte şi alta care simte. Aceste căi de cunoaştere fundamentale şi totodată diferite, interacţionează pentru a construi viaţa noastră mentală. Una, mintea raţională, reprezintă modul de înţelegere de care noi suntem în mod caracteristic conştienţi ori mult mai cu înaltă trezvie, gânditori, capabili de a cântări lucrurile şi a reflecta. Dar alături de aceasta mai există un alt sistem de cunoaştere: impulsiv şi puternic, uneori ilogic – mintea emoţională… Există o variaţie echilibrată în ceea ce priveşte proporţia dintre controlul raţional şi emoţional asupra minţii; cu cât sunt mai intense sentimentele, cu atât mai dominantă devine mintea emoţională şi mai inutilă cea raţională…
Aceste două minţi, cea emoţională şi cea raţională, operează în strânsă armonie de cele mai multe ori, împletind modurile lor diferite de a ne ghida prin lume. În mod normal există un echilibru între cele două minţi emoţională şi raţională, emoţiile hrănind şi furnizând informaţia necesară operaţiilor minţii raţionale, iar mintea raţională rafinând şi uneori opunându-se emoţiilor care intră. Totuşi, cele două minţi, emoţională şi raţională, sunt fiecare facultăţi semi-independente, fiecare reflectând operaţiile circuitelor distincte, dar interconectate din creier.
În multe sau chiar în cele mai multe dintre aceste momente, aceste minţi se coordonează delicat; sentimentele sunt esenţiale pentru gândire, iar gândirea esenţială simţirii. Dar când patimile răbufnesc balanţa se răstoarnă: mintea emoţională este cea care preia dominanţa, înlăturând mintea raţională.
Această repartiţie a funcţiilor creierului pe emisferele sale arată o evidentă similitudine cu modelul afirmat de către înţeleptul bătrân din Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul şi cel afirmat de neurofiziologia modernă, fiecare dintre ele concepând o parte raţională a creierului preocupată cu analize din care decurge acceptarea şi credinţa în diferite situaţii, concepţii sau persoane întâlnite în viaţă şi una cognitiv-emoţională preocupată cu abordarea şi recepţionarea varietăţii informaţiilor şi imaginilor din lume prin care cunoaşterea este acumulată.
Sistemul limbic în centrul creierului este definit în studiile de neuroteologie ca fiind „transmiţătorul către Dumnezeu” şi prin formaţiunile sale (hipocampus, hipotalamus şi amigdala), în legătură cu talamusul şi cu suprafaţa cerebrală, asigură integrarea vieţii interioare şi exterioare a omului.
Ori, în traducere exactă din greacă, cuvântul thalamus înseamnă „cămara de nuntă”, această metaforă fiind larg răspândită în literatura filocalică, care include, de asemenea, şi Mistagogia Sfântului Maxim, expresia sinonimă ei fiind thamieios tes nous, exprimând ceea ce aceste texte mistice, de asemenea, numesc organul sau locul spiritual unde sufletul se întâlneşte cu Dumnezeu, prin „simţirea minţii sau a inimii” sau prin „simţirea sufletului”.
Poziţia acestui simţ spiritual în mijlocul creierului este afirmată de asemenea, în textele filosofice clasice şi patristice, ca de exemplu în opera lui Aristotel Despre vârsta tânără şi bătrână, unde, în capitolul 1, putem citi:
„Deoarece, organele speciale ale simţurilor au un singur organ comun în care simţurile, atunci când funcţionează, trebuie să se întâlnească, şi acesta trebuie să fie situat la jumătate, între ceea ce se numeşte, înainte şi ceea ce se numeşte înapoi
(noi numim înainte direcţia din care vine senzaţia, iar înapoi opusul ); mai mult, de vreme ce în toate făpturile care trăiesc, organismul este împărţit în partea superioară şi inferioară (toate au părţile superioară şi inferioară, aşa că acest lucru este adevărat şi despre plante, de asemenea), în mod clar, principiul nutritiv, trebuie să fie situat la jumătate între aceste regiuni.”
Ori, în capitolul 3:
„Cu siguranţă, oricum, toate animalele cu sânge au organul suprem al facultăţii simţirii în inimă, pentru că aici trebuie să ne uităm după common sensorium de care aparţin toate organele de simţ. Acestea, în două cazuri, al simţurilor gustului şi pipăitului, se poate vedea în mod clar că se extinde la inimă, şi, prin urmare, şi altele, de asemenea, trebuie să conducă la ea, pentru că în ea şi celelalte organe pot iniţia schimbări, întrucât, cu regiunea superioară a corpului simţul gustului şi al pipăitului nu au nici o legătură. În afară de aceste considerente, dacă viaţa este întotdeauna situată în această parte, evident, principiul senzaţiei trebuie, de asemenea să fie situat acolo, pentru că este că în calitate de animal un animal se consideră a fi un făptură vie, şi este numit animal pentru că e înzestrat cu simţire.
În altă parte, în alte lucrări, am declarat motivele pentru care unele din organele de simţ sunt, după cum este evident, în legătură cu inima, în timp ce altele sunt situate în cap. (Este acest fapt care determină ca unii oameni să creadă că funcţia de percepţie specifică animalelor rezidă în virtutea creierului).
Acelaşi simţ lăuntric al sufletului este, de asemenea, abordat de Lactanţiu, referindu-se la starea naturală şi originară a omului ca privind comuniunea omului cu Dumnezeu şi starea sa actuală deviată:
”Prăbuşirea oamenilor din fericirea paradisiacă… se datorează abaterii de la contemplarea cerului, adică de la adorarea lui Dumnezeu şi, odată cu aceasta, robiei simţului ceresc către trup. Locul acestui simţ ceresc, al acestei raţiuni rupte din transcendent şi căutătoare de transcendent, se află în suflet, singurul vas comunicant cu divinitatea.”
Fericitul Augustin afirmă clar concepţia antică, despre un organ ”common sensorium” unificator al simţurilor ce poate fi indiscutabil identificat cu ”cămara de nuntă a suflletului”. El afirmă, minunându-se de puterea creatoare a lui Dumnezeu:
”El, dintr-un punct oarecum din centrul creierului, trimite cele cinci simţuri, El care distribuie mişcările vitale în toate ale trupului, prin inimă, un mădular aşa de mic…”
Funcţia spirituală a acestei cămări de nuntă a sufletului este, de asemenea, prezentată în Confesiunile sale, şi aici există un citat interesant, deşi, după cum am menţionat anterior, textele filocalice şi imnografice sunt pline de referinţe care şi ele exprimă această metaforă spirituală:
”Şi nu în toate aceste lucruri, pe care le parcurg întrebându-Te, aflu un loc sigur pentru sufletul meu ca în Tine, în care să se strângă toate simţirile mele împrăştiate şi să nu se mai îndepărteze ceva din mine. Şi uneori mă introduci într-o simţire cu totul neobişnuită, înăuntru unui fel de nu ştiu ce dulceaţă, care dacă s-ar realiza în mine ar fi ceva ce nu ştiu, ceva ce nu ar fi această viaţă. Dar recad şi sunt ţinut de ele şi plâng…”
De fapt, această cămară de nuntă reprezintă ”altarul lăuntric al sufletului” sau ”jitniţa sau comoara firii”, cuvântul grec ”tamieios” având în lumea veche, ca şi sensuri similare, de asemenea, pe acestea, aşa cum am explicat aceasta în alt studiu.
De fapt, referinţa la această cămară de nuntă, sau la „altarul interior al sufletului”, completează descrierea anatomiei experienţei religioase mistice şi extatice presupusă de către Sfântul Maxim Mărturisitorul, în cel de-al cincilea
capitol al Mistagogiei sale – o experienţă pe care nu intenţionăm să o explică aici, pentru că descrierea şi referinţa exactă la această experienţă extatică sunt prezentate de către el nu în Mistagogia lui, ci în unele texte din opera sa, Ambigua.
Talamusul simbolizat prin metafora „cămara de nuntă” sufletului din spiritualitatea filocalică, este, de fapt, masa altarului din interiorul hieration-ului sufletului, pe care aducem împreună atât rezultatele minţii şi ale raţiunii sau ale emisferei drepte a creierului şi a celei stângi. Totuşi, chiar dacă talamusul este formaţiunea care furnizează mai mult sentimentul credinţei, nu putem spune că credinţa este activitatea acestei neuroformaţiuni cerebrale sau a altui operator cognitiv, ci e rezultatul unei sinteze complexe între toate părţile creierului implicate de la caz la caz în compunerea acelui gând crezut.
Ceea ce ne interesează aici este de a explica modul în care structurile neurofuncţionale ale cunoaşterii intuitive (emisfera dreaptă) şi ale credinţei spirituale (cea stângă) prezentate până acum sunt înţelese de către studiile de neurofiziologie şi neuroteologie, şi cum această înţelegere se potriveşte cu cea din Mistagogia Sfântului Maxim, în încercarea de a oferi neuroteologiei moderne un conţinut adevărat patristic şi filocalic, iar învăţăturilor mistice din Mistagogia Sfântului Maxim o înţelegerea logică şi ştiinţifică.
Prin aceasta, de fapt, încercăm să explicăm un domeniu prin celălalt, cum lucrează fiecare din cele două emisfere şi funcţii spirituale ale creierului, în realizarea stării interioare a unităţii sufletului specifice comuniunii mistice şi sacramentale cu Dumnezeu.
De fapt, încercăm să recitim textul Sfântului Maxim, identificând şi înlocuind termenii echivalenţi din cele două sisteme pentru a desluşi fiziologia spiritualităţii sale şi a aduce, din spiritualitatea sa argumente cu privire la caracterul real şi transcendent în acelaşi timp al experienţelor extatice relatate de neurofiziologie – neuroteologie.
Am găsit ca foarte sugestiv, pentru scopul nostru aici, citatul pe care îl reproducem mai jos, in extenso, din cartea domnului Joseph Giovannoli, The Biology of Belief.
Aceasta explică relaţia strânsă dintre cunoaştere şi credinţă, intuiţie şi raţiune, în abordarea umană şi analiza realităţii intermediată de către cele două emisfere a creierului:
„Mare parte din informaţiile noastre despre lume este confuză şi imprecisă. Deşi vom utiliza raţiunea pentru a trata cu cea mai mare parte a ei, ne bazăm totuşi pe intuiţie atunci când avem de a face cu întrebări pentru care răspunsurile sunt indisponibile altfel. În consecinţă, ar fi important să ştim ce este intuiţia şi cum funcţionează.
Printre altele, creierul nostru e constituit din reţele neuronale care pot găsi imagini-model în volume mari de informaţii imprecise. Recunoaşterea imaginilor are loc fără a conştientiza acest lucru. Când mintea noastră găseşte ceea ce ar putea fi un model, îl percepem ca pe ceva sensibil – o intuiţie, idee, sentiment, impresie, suspiciune, bănuială, înţelegere, şi aşa mai departe. Este un proces de recunoaştere a unui model, nu un proces de raţionament.
Spre deosebire de raţionament, intuiţia nu ne permit să urmărim înapoi pentru a stabili de ce mintea noastră a făcut o legătură specială. Intuiţiile sunt concluzii inconştiente fără raţiuni conştiente. Cercetările asupra omului şi asupra altor mamifere sugerează faptul că intuiţia foloseşte reţelele neuronale din creierul nostru în următorul proces (simplificat)”.
Acelaşi lucru este, de asemenea, afirmat de către Sfântul Maxim, care explică modul în care Sfânta Biserica, prin aceasta, de asemenea, înţelegând, Biserica interioară a sufletului, este „chip şi icoană a lui Dumnezeu, ca una care are aceeaşi
lucrare ca şi el, prin imitaţie (prin intermediul emisferei stângi) şi imaginaţia (prin emisfera dreaptă)”; ea unifică atât cosmosul sensibil cât şi pe cel inteligibil prin capacitatea sa de a lucra cu aceste modele, numite de către Sfântul Maxim „forme simbolice” şi „înţelesuri”.
Vom expune mai jos un citat sugestiv în această privinţă din Mistagogia Sfântului Maxim, de asemenea, menţionând (în paranteze) termenii echivalenţi şi explicativi şi din neuroteologie:
―Căci întreg cosmosul inteligibil se arată în întreg cosmosul sensibil, în chip tainic prin formele simbolice (recunoscute de către emisfera dreaptă a creierului), celor ce pot să vadă; şi întreg cel sensibil există în cel inteligibil, simplificat în sensurile minţii (recunoscute prin lucrarea emisferei stângi). În acela se află acesta, prin sensuri; iar în acesta acela, prin figuri.
Pr. Lect. dr. Vasile Bîrzu
