Tărâmul Nemuririi. Hunza – Valea Vieții. Civilizația care deține secretul tinereții fără bătrânețe
În anul 1870, un general britanic – împreună cu garnizoana sa – urcau pentru prima dată pe valea râului Hunza, o zonă uitată de timp, ascunsă în ungherele muntoase din nord-estul Indiei de atunci.
Întreaga omenire se afla în faţa unui miracol care sfida regulile ştiinţei oficiale. Oamenii care trăiau de milenii în acest loc complet ferit de boală, suferinţă, tristeţe şi stres, atingeau vârste incredibile, se bucurau de o stare a sănătăţii nemai-întâlnită nicăieri în lume şi puteau procrea la vârste la care cei mai mulţi occidentali zăceau deja în sicrie.
Astăzi, misterul Văii Hunza şi al locuitorilor este la fel de mare, în ciuda sutelor de investigaţii şi cercetări ştiinţifice.
Beatitudinea uluitoare a acestui loc, suprapusă longevităţii deja proverbiale a locuitorilor săi, pare să ascundă, în continuare, secretul Frumuseţii fără Bătrâneţe şi al Vieţii fără de Moarte.
Undeva în Pakistan
Dacă o căutăm strict după coordonate geografice, Hunza este o mică vale muntoasă din regiunea Gilgit-Baltistan, provincia autonomă de nord-vest din Pakistan.
Întreaga vale este situată la înălţimea medie de 2.500 de metri, având o suprafaţă de 7.900 kilometri pătraţi. Fostul oraş Baltit, actualmente Karimbad este principalul oraşel al regiunii, astăzi – o populară destinaţie turistică, datorită priveliştilor spectaculoase din împrejurimi.
Zona este marginită de munţi maiestuoşi, precum Utar Sar, Rakaposhi, Bojahagur Duanasir II, precum şi piscurile Hunza, Ghenta, Diran şi Bublimating: toţi munţii enumeraţi străpungând cerul cu înălțimi de peste 6.000 metri.
Istoria locului este una foarte interesantă, Hunza fiind la începuturile sale un mic stat izolat, mărginit de Tibet la nord-est şi Munţii Pamir la nord-vest. Principatul condus în mod tradiţional de prinți denumiți Thum, a fost dizolvat în anul 1974, când a fost inclus în frontierele Pakistanului actual de către Zulfikar Ali Bhutto.
Schimbarea politică nu a deranjat prea mult cursul vieţii de aici, locuitorii continuând să trăiască în aceeaşi stare de libertate precum vieţuiseră în ultimii 900 de ani sub conducerea Thum-ilor locali.
Britanicii încercaseră şi ei, fără prea mult succes, să stăpânească cu pumn de fier valea. Întreaga perioadă de dominaţie britanică s-a întins doar între anii 1889-1892. Ultimul prinţ, Thum Mir Safdar Ali Khan Hunza, a fugit în Kashgar-ul chinez, cerând azil politic. Baştinaşilor nu le-a fost deloc greu să-şi apere valea în timpul invaziilor, deoarece trecătorile prin care se făcea pe vremuri accesul în zonă aveau o lăţime de numai 50 centimetri.
Temperatura aerului în vale oscilează între + 27 grade Celsius şi – 10 grade Celsius pe timp de iarnă, când întregul complex al Trecătorii Karakoram este blocat de zăpezi.
Districtul Hunza-Nagar a devenit cea mai nouă diviziune din teritoriul Gilgit-Baltistan, fiind inclus de-abia în luna iulie a anului 2009.
Un adevărat Paradis
Valea Hunza este de o frumuseţe absolută, ireală.
Toţi marii călători care au venit şi aici, atraşi de faima locului şi de longevitatea extremă a băştinaşilor, declară cu mâna pe inimă că nu au mai întâlnit nicăieri o asemenea alăturare armonioasă de minuni naturale.
Trecătoarea prin care se intră din Gilgit în Hunza este foarte dificil de parcurs, fiind situată la înălțimea de 4.176 metri.
Odată intrat în vale, trecătorului i se dezvăluie în faţa ochilor un peisaj edenic, iar dacă soarele scaldă piscurile înzăpezite şi valea multicoloră, senzaţiile sunt indescriptibile şi puternic amplificate de aerul tare şi nefiresc de curat al înălţimilor.
Văile de piatră albăstruie ale munţilor mărginesc de o parte şi de alta grădini şi terase cultivate cu pomi fructiferi şi orz, păşuni netede, unde pasc turme de animale crescute pentru lâna, laptele şi carnea lor. Deoarece în valea Hunza plouă rar, localnicii au dezvoltat în timp un ingenios sistem de irigaţii, prin care apa cristalină provenită din topirea periodică a gheţarilor se scurge către grădinile, păşunile şi locuinţele lor. Originalul sistem de apeducte are o lungime totală de peste 80 km şi preia în mare parte apa scursă din gheţarul Ultar situat la înălţimea de 7.788 metri, în Muntele Rakaposhi. Apeductul alcătuit din lemn este ancorat în stâncă cu piroane lungi de oţel.
Inaccesibilitatea văii combinată cu relieful extrem de accidentat a dus la secole de izolare faţă de orice influenţă venită din exterior. Spre exemplu, nu mai devreme de anii ’50 ai secolului trecut, locuitorii din Hunza nu văzuseră nici măcar un singur Jeep sau avion în zbor, în ciuda faptului că armata Pakistaneză amenajase deja un aeroport în Gilgit, la doar 70 km distanţă de Hunza.
Sursele istorice ne spun ca hunzakuţii, cum sunt denumiți băstinaşii, se bucurau de un renume de pastori turbulenţi şi agresivi. Cu toate acestea, cu doar 10 ani înaintea sosirii britanicilor în zonă, oamenii semnaseră un tratat de prietenie şi neagersiune cu comunităţile cu care se învecinau. Le-a fost destul de greu, ţinând cont că timp de sute de ani se ocupaseră în principal cu jefuirea caravanelor chineze care traversau trecătorile muntoase ce leagă Tibetul de Kashmir.
Conform folclorului local, tratatul de pace şi buna vecinătate a fost semnat numai în urma deselor insistenţe ale fiului Thum-ului faţă de acesta. Juniorul ajunsese atât de oripilat de torturile şi crimele săvârşite de părintele său, încât l-a convins în cele din urmă să renunţe la banditismul oficial şi să-şi cruţe vecinii.
Urmaşii lui Alexandru cel Mare?
La începutul secolului XX, mai mulţi antropologi şi etnologi care au intrat pentru prima oară în contact cu hunzakuţii, au insistat ca acest grup etnic total diferit de celelalte comunităţi din jurul său, ar fi nici mai mult, nici mai puţin decât urmașii soldaţilor din armata legendarului Alexandru Macedon. Soldaţi care ar fi fost lăsaţi în acest avanpost îndepărtat de către Cuceritor, după care au fost uitaţi sub vânturile aspre ale istoriei. Captivanta ipoteză a rămas în sertarele istoricilor, neavând prea multă credibilitate printre specialiştii vremii.
Cu toate acestea, studiiile efectuate începand cu anii ’70, au venit cu rezultate şocante. Totul a început de la analizele limbii băştinaşilor. Denumit Burushaksi, limbajul hunzakut este total diferit de limbile şi dialectele triburilor din imprejurimi. Analizele istoric-fonetice au scos la iveală faptul că Burushaksi este nimic altceva decât un amestec lingvistic dintre vechea limbă macedoneană şi limbile vorbite în Antichitate în Imperiul Elenistic-Persan.
Hunzakuții au pielea albă şi fizionomie tipic caucaziană. În anul 1950, cercetătorul John Clark nota despre desele cazuri de copii cu părul şaten, blond şi chiar roşcat, afirmând că dacă acei copii ar fi fost îmbrăcaţi în stil european, nu s-ar deosebi cu nimic de copii unei şcoli din Scoţia sau Irlanda.
Femeile Hunza sunt deosebit de frumoase şi delicate, înfăţişarea lor fiind foarte diferită de cea a femeilor care trăiesc în satele adiacente Văii. O parte dintre antropologi susţine că acest fapt se datorează raidurilor din trecut, în care bărbaţii Hunza căutau să răpească femei din caravenele persane, femei renumite în toată Asia pentru frumuseţea lor ireală.
Limba băştinaşilor nu are cuvinte de împrumut din dialectele hinduse, urdu sau lepcha, vorbite în zonă. Pentru a compensa eventuala izolare a hunzakuților în rândul cetăţenilor pakistanezi, autorităţile de la Islamabad au deschis totuşi şcoli de limba urdu.
Culturile terasate din Vale se întind ca un puzzle multicolor până la 50 nivele de înălţime. La bază se află casele oamenilor, iar deasupra culturile agricole. Zona a fost sărăcăcioasă în mod tradiţional. Locuitorii au pentru propria vale o vorba edificatoare:
”Aici este ţara unde nimic nu este îndeajuns »…Poate doar vieţile matusalemice şi pietrele.
Adevărul este că aici vitregia Naturii a făcut ca oamenii să se mulţumească dintotdeauna cu puţin. Pământul este deosebit de sărac, tot bălegarul strâns de la animale este folosit la îngrăşarea stratului superficial de sol care acoperă stâncile. Sol care a fost adus aici doar sub forma prafului transportat de vânturile reci. Numărul animalelor este limitat de lipsa păşunilor. Turmele de capre, oi şi iaci sunt duse vara pe culmile înalte ale munţilor, unde se mai găsesc petice de verdeaţă. Astăzi, localnicii din Hunza şi-au pierdut din reputaţia de briganzi din trecut, fiind faimoşi pentru ospitalitatea arătată turiştilor.
Rata alfabetizării din Vale este printre cele mai ridicate din Pakistan, atingând o cifră de peste 90% în rândul copiilor hunzakuţi. Practic, orice copil din generaţiile recente urmează şcoala pană la nivelul liceului. Mulţi aleg să meargă mai departe şi studiază în universităţi din Pakistan sau Occident. Majoritatea hunzakuţilor din zilele noastre sunt musulmani aparţinând sectei ismailiţilor, venerându-l pe Înalţimea Sa, Prinţul Karim Aga Khan IV. În satul Ganish, peste 90% din locuitori sunt musulmani şiiţi.
Tați și la 80 de ani
Dacă în orice altă provincie a Pakistanului, speranţa de viaţă atinge circa 50-60 ani, tipic de altfel pentru o ţară din lumea a treia, se pare ca în Valea Hunza oamenii de ştiinţă sunt martorii direcţi ai unui fenomen incredibil.
Conform studiilor derulate sub egida a numeroși cercetători, în Valea Hunza trăiesc probabil cei mai longevivi oameni din lume.
Primul dintre cercetătorii care și-a dedicat viaţa analizei amănunţite a așa-numitului „Mit Hunza” a fost americanul Jay Milton Hoffman, care în anul 1960 a fost delegat de către U.S. National Geriatric Society să studieze cauzele şi factorii care determină starea de sănătate şi longevitatea proverbială a hunzakuţilor.
Dr. Hoffman şi-a notat observaţiile într-o lucrare care avea să facă multe valuri în medicina modernă. Volumul „Hunza: Secrets of the World’s Healthiest and Oldest Living People” relatează despre un ţinut îndepărtat unde oamenii nu suferă de bolile comune populaţiilor occidentale sedentarizate şi consumatoare de alimente nocive. În Hunza, nici măcar cei mai bătrâni oameni nu sufereau de Parkinson, colesterol mărit, boli de inimă, cancer (cancerul este totalmente necunoscut pe aceste meleaguri), artrită, carii dentare, afecţiuni ale vezicii urinare, diabet, tuberculoză, hipertensiune arterială, alergii, astm, boli de ficat, constipație, hemoroizi sau alte sute de afecţiuni care vin ca o ironică notă de plată pentru noi, cei așa-zis „civilizaţi, avansaţi tehnologic şi atot-ştiutori în ignoranţa noastră educată”…
În Hunza nu există spitale, farmacii, azil, secţie de poliţie, închisoare, cerșetori, crime. Iar asta nu din cauză că aceşti oameni sunt prea «barbari» sau săraci să le construiască, ci pentru că nu au existat niciodată, iar societatea hunzakuţilor nu are pur şi simplu nevoie de aceste avanposturi ale așa-zisului „om civilizat”.
Credeţi sau nu, dar aici se întâlnesc la tot pasul bătrânei şi bătrânici extrem de simpatici care nici măcar nu mai ţin minte când anume s-au născut, aceștia având vârste de 120-140 ani, conform măsurătorilor şi analizelor de ultimă oră.
În Hunza, oamenii mor fie în urma accidentelor, fie natural, la vârste matusalemice. În niciun caz nu sunt seceraţi de boli degenerative, precum bătrânii din Occident. Dar cea mai mare surpriză a medicinei moderne a avut loc în urma investigării cazurilor des întâlnite în care mamele aveau 60-70 ani și taţii 70-90 ani. Pare incredibil, nu?
Unul dintre avantajele combinaţiei de factori precum alimentaţia specifică, calitatea superioară a aerului şi a apei, alături de munca fizică neostoită, a dus la acest miracol al vieţii.
La vârste la care alţi oameni sunt deja în sicrie sau au rolul unor bunici ramoliţi care se târâie cu ajutorul bastoanelor sau al scaunului cu rotile, lichidul seminal al bătrânilor din Hunza are încă capacitatea de a procrea. La început, autorităţile pakistaneze au refuzat să recunoască această neobişnuită situaţie, comentând ironic că odraslele nou-născute ale bătrânilor de 80 ani, aparţineau, de fapt, altor tineri din sate. Dar testele de paternitate efectuate în laboratoare din Marea Britanie şi S.U.A. au certificat că miturile şi zvonurile erau, de fapt, cât se poate de adevărate, iar bătrânii octogenari sunt, într-adevăr, taţii nou-născuţilor.
Bucate pentru o viață îndelungată
Populaţiile care au beneficiat de-a lungul timpului de câmpii mănoase, bune de cultivat şi de păşuni abundente, potrivite pentru creşterea turmelor de animale, s-au bucurat dintotdeauna de o viaţă uşoară, în care găsirea şi prepararea hranei a devenit treptat o artă, nu o chestiune de viaţă şi de moarte. Nu a fost și cazul hunzakuţilor. Păşunile erau aproape inaccesibile, animalele lor erau ţinute în cea mai mare parte a anului în grajduri şi hrănite cu sărăcăcioase resturi vegetale.
Contrar modei vegetariene din prezent, care dictează cu litera de lege că mâncatul cărnii duce la toate bolile posibile şi scurtează viaţa, hunzakuţii nu s-au dat niciodată înapoi de la consumul cărnii de oaie, capră şi iac, găinile fiind foarte rare în Valea Vieții.
Goniţi de asprimea zilelor de iarnă, când frigul tăios amplifică foamea, vânătorii locali escaladau stâncile la vânătoare de capre sălbatice Markhor, mufloni, gâşte, cocori, raţe şi fazani. De la un animal mâncau totul, nu doar carnea. Pielea, creierul, organele interne – totul era consumat, până și oasele erau sparte, pentru recoltarea măduvei. Carnea era foarte căutată în aşa-numita «dietă de iarnă Hunza». În anotimpul rece, nevoia de calorii era stringentă, iar localnicii o suplineau prin consumul intensiv de lapte, brânzeturi şi unt.
Cu totul alta este „Dieta de Vară”, când băştinaşii se hrănesc după o tradiţie foarte veche pe care o respectă cu stricteţe. Dacă în anotimpul rece au o dietă foarte bogată în grăsimi animale, odată cu venirea primăverii alimentația lor se schimbă în mod radical.
În primul rând, o mare parte a alimentelor sunt consumate crude, fără a fi gătite sau prelucrate în foc. Vegetalele sunt mâncate pe loc, imediat ce sunt culese. De fapt, în anotimpul cald, masa zilnică se compune din peşte 80% legume şi fructe consumate crude. La o analiză ştiinţifică a reieşit că hunzakuții beneficiază de 40% calorii din cereale nedecorticate, 30% calorii din legume, 15% calorii din fructe, 10% din leguminoase și doar 1% din alimente de proveniență animală.
Cazurile de obezitate provocată de exces de calorii sunt necunoscute aici, mai dese fiind cele de malnutriţie. Copiii sunt alăptaţi până la 6-7 ani, fapt care le aduce un sistem imunitar de fier şi un aport de calciu neegalat, comparativ cu copiii occidentalilor. Aerul rece şi altitudinea ridicată fac ca microbii şi bacteriile să fie aproape inexistente. Rozătoarele şi insectele care transmit diverse boli sunt, de asemenea, necunoscute în Vale. Alimentele nu sunt niciodată procesate sau rafinate. Aici nimeni nu consumă zahăr, foarte preţuită fiind în schimb mierea.
Unul dintre secretele longevității de invidiat a băştinaşilor constă în consumarea în cantităţi imense a caiselor. Caisul este unul dintre puţinii pomi fructiferi care s-au putut adapta la asprimea climei din regiune. Caisele sunt mâncate crude în anotimpul cald, iar cantităţile care nu pot fi consumate sunt pregătite pentru iarnă într-un mod original. Caisele rămase sunt tăiate în două şi puse la uscat pe tăvi uriaşe de lemn, care sunt urcate apoi pe acoperişul caselor pentru ca soarele timid de vară să conserve principiile active, vitaminele şi mineralele din valoroasele fructe. La fel sunt preparate şi ciresele sau prunele. Sâmburii de caise sunt sparţi, iar miezul este strâns cu mare grijă. După ce este uscat tot la soare, miezul sâmburilor este măcinat într-o făină din care femeile Hunza pregătesc aluat pentru pâine şi prăjituri tradiţionale. Caisele conţin mari cantităţi de vitamină B17, un excelent element natural împotriva cancerului.
Un alt secret al longevității rezidă, probabil, în modalitatea „neortodoxă” prin care localnicii îşi gătesc tradiţionala pâine Hunza. Pentru realizarea acestui aliment miraculos, băştinaşii macină în piatră boabe de grâu, orz şi hrişcă. Făina rezultată este amestecată cu ulei de canola, miere, melasă, lapte de soia, sare de mare, scorţişoară, nucşoară, suc proaspăt de lămâie şi portocală, ouă, ulei de măsline, praf de curry, pătrunjel, ghimbir şi banane uscate, multe dintre aceste ingredinte fiind obţinute de băştinaşi în urma trocului. Pâinea rezultată este coaptă pe jumătate în tipsii mari de metal. Tradiţia cere să fie coaptă doar pe jumătate, astfel încât principiile active, vitaminele și nutrienții să nu fie distruşi de temperaturile mari din cuptor.
Poate că întreg secretul sănătaţii şi longevității acestor oameni stă, de fapt, în simpla şi banala apă. Cu un singur amendament necesar: apa băută de hunzakuți provine din izvoarele care o aduc din gheţarul Ultar. Analizele de laborator au arătăt că apa din ghețarul Văii Hunza este foarte bogată în potasiu şi cesiu, astfel că apa pură băută de băştinaşi este o apă foarte bogată în metale active/alcaline care, în ultimă instanţă, previn apariţia cancerului.
Până când ştiinţa va dezlega cu adevărat misterul longevităţii acestor oameni care trăiesc în valea ascunsă din Himalaya, boala și bătrâneţea vor fi sfidate de către aceștia în continuare. Bineînțeles, atât timp cât vor fi respectate tradiţiile şi obiceiurile străvechi din acest colţ uitat de lume, absolut spectaculos, fascinant, uluitor.
