Explozia de la Tunguska, din 1908, una dintre cele mai mari enigme din istorie. Ipoteza Kazanțev: explozia unei nave cosmice venită dintr-o altă lume
Cercetările pasionatului și neobositului Leonid Kulik au fost reluate de Aleksandr Kazanțev, care s-a dovedit la înălțimea dificilei misiuni pe care și-a asumat-o. Dacă ar fi fost consultat un computer pentru alegerea unui om care să continue misiunea lui Kulik de a rezolva enigma Tunguska, n-ar fi putut exista cineva mai potrivit ca Aleksandr Kazanțev – se spunea în acele vremuri.
Originar din Siberia, Kazanțev a studiat la Omsk și la Tomsk, orașe siberiene în care cercurile științifice erau în mod firesc preocupate de marea explozie din Tunguska.
După ce a absolvit (în 1930) Institutul Tehnic din Tomsk, Kazanțev s-a remarcat curând ca un specialist înzestrat cu o bună pregătire tehnică și cu o imaginație creatoare, fiind promovat în munca de cercetare la un institut din Moscova. Participând la un concurs de scenarii de film pe teme științifico-fantastice, acesta obține Premiul I, iar după război devine unul dintre cei mai apreciați autori de SF din Uniunea Sovietică.
Kazanțev era un bun cunoscător al taigalei și al tundrei siberiene, pe care într-una dintre povestirile sale le compară cu peisajele dezolante de pe alte planete. Cam în aceeași vreme când încep preocupările sale legate de ciudatul fenomen din Tunguska și este atras de ipoteza lui E. L. Krinov, are loc explozia bombei atomice americane de la Hiroshima (august 1945), explozie care s-a produs la aproximativ 550 metri deasupra solului.
Kazanțev se numără printre oamenii de știință sovietici care vizitează Hiroshima la scurtă vreme după ieșirea Japoniei din război. Este impresionat de puterea devastatoare a exploziei, precum și de unele aspecte ale peisajului, care-i aminteau, într-o anumită măsură, de fotografiile din regiunea Tunguska Pietroasă pe care le studiase în amănunt.
Iar asta nu era tot – la câteva sute de metri de centrul exploziei de la Hiroshima se afla un grup de copaci desfrunziți și jupuiți de coajă, dar rămași în picioare, ca aceia din regiunea Tunguska (păduricea de „stâlpi de telegraf”), care nu fuseseră dezrădăcinați – probabil datorită faptului că deasupra lor direcția suflului fusese aproape verticală. Și, apoi, mai erau norul negru și ploaia neagră – chiar dacă, în ceea ce privește norul, nu existau mărturii că în regiunea Tunguska ar fi avut acea înfățișare a unei ciuperci uriașe.
Explozia unei bombe nucleare în 1908? Ideea părea de-a dreptul fantastică, dar, precum spuneam, Kazanțev era înzestrat cu multă fantezie și era fascinat de ideea existenței unor făpturi inteligente de pe alte planete – scrisese și o povestire despre marțieni. Așadar, o navă spațială, venită de pe Marte, alesese acea regiune izolată din Siberia ca loc de aterizare, dar, înainte de contactul cu solul, cosmonauții misterioși au pierdut controlul navei, aceasta explodând în aer. Aceasta era tema povestirii SF pe care Kazanțev a publicat-o, în 1946, într-una dintre revistele sovietice specializate în acest gen de literatură.
Firește că o povestire SF nu este decât o… povestire, însă Aleksandr Kazanțev se bucura de un mare prestigiu, nu doar ca literat, ci și ca om de știință, iar în povestirea sa nu făcea decât să prezinte, într-o formă literară, o ipoteză în care credea.
De altfel, în următorii ani, acesta își dezvoltă ideea, iar printre oamenii de știință sovietici a găsit sprijinitori, care au început să-i studieze ipoteza. Printre aceștia, Felix Y. Zigel, profesor la Institutul de Aviație din Moscova și specialist în aerodinamică, remarca:
„… la ora actuală, ipoteza lui Kazanțev este singura ipoteză realistă, în măsura în care explică absența unui crater meteoritic și explozia unui obiect cosmic.”
Întocmai ca în Uniunea Sovietică, ipoteza lui Kazanțev a găsit și în numeroase alte țări atât adversari – mai mult sau mai puțin înverșunați – cât și partizani entuziaști. În cadrul acestei dispute, care căpătase un caracter internațional, se conturau două orientări principale – una către ipoteza meteoritică a lui Kulik (cu mențiunea că, dintr-o pricină ce nu poate fi determinată, explozia nu s-a produs la contactul cu solul, ci la o oarecare distanță în aer) și ipoteza nucleară a lui Kazanțev.
Aceasta din urmă primind și ea o mențiune, și anume că marea explozie ar fi fost într-adevăr de natură nucleară, dar nu obligatoriu provocată de o navă venită din alte lumi. În esență, chiar aceasta era tema disputei: explozia din 1908 a fost sau nu de natură nucleară? Și, dacă da, cum de a fost posibilă?
Explozivii clasici de natură chimică – de pildă trinitrotoluenul (TNT) – detonează dintr-o dată, într-o unică și masivă expansiune de energie, iar apoi unda de șoc, după ce izbește straturile, dispare imediat.
Dimpotrivă, explozia nucleară se produce printr-un lanț de reacții cu efecte mult mai grave – mai întâi strălucirea și căldura intensă a unei unde termice, izbucnind cu viteza luminii la o temperatură de 300.000 grade C. Apoi prima undă de șoc – care nimicește totul pe o rază de 1,5 – 2 km și, în sfârșit, unda secundară de șoc, provocată de reflectarea primei unde de către sol și de nori sau de mase dense de aer situate deasupra țintei – efect secundar care poate fi de 6 până la 8 ori mai puternic decât cel produs de prima undă. La aceste distrugeri se adaugă și incendiile provocate de unda termică.
Din mărturiile culese de Kulik în primele sale expediții reiese faptul că, atunci, în 1908, deasupra regiunii Tunguska apăruse o strălucire orbitoare, mai puternică decât Soarele, precum și un val de aer fierbinte care se năpustise ca un uragan asupra ariei afectate – adică exact ce vor declara, cu aproape 4 decenii mai târziu, supraviețuitorii de la Hiroshima.
Efectele asupra animalelor vădeau și ele stranii coincidențe. Ilia Potapovici, ghidul tungus al lui Kulik, îl informase pe acesta (în 1927) că explozia s-a produs în zona în care o rudă de-a sa, Vasili Ilici, obișnuia să ducă la păscut cireada sa de 1.500 de reni. În aceeași regiune, spunea ghidul, ruda sa avea câteva colibe-magazii, unde păstra haine, alimente și harnașamente pentru reni. A izbucnit focul și a distrus pădurea, renii și magaziile. Mai târziu, când oamenii au căutat cireada, n-au mai găsit decât scheletele carbonizate ale renilor. Nu mai rămăsese nimic, totul fusese topit.
În favoarea ipotezei Kazanțev par să pledeze și rezultatele cercetărilor întreprinse de cele două expediții din 1959 și 1960, conduse de geofizicianul A. V. Zolotov, care arătau că în pădurea din regiunea Tunguska se observa o alternare a zonelor arse cu altele nearse și, de asemenea, o alternare între crengi arse și altele neatinse de foc aflate în vârful aceluiași copac aproape complet ars. Comentând acest aspect, profesorul F. Y. Zigel spunea:
„Acest lucru înseamnă că arderile au fost provocate de radiația luminoasă a exploziei și doar în acele locuri care nu erau în umbra frunzelor și a ramurilor. Prin urmare, erau arderi provocate de radiații.”
În continuare, referindu-se la valul fierbinte care se făcuse simțit la Vanavara – deci la 65 km distanță – profesorul a concluzionat:
„O explozie de natură chimică trebuie exclusă cu desăvârșire.”
Așadar, Kazanțev avea dreptate? Marea explozie de la Tunguska nu a fost altceva decât explozia unei nave extraterestre?
