Viața Sfântului Serafim de Sarov. Sufletul blând și smerit care avea darul clarviziunii, căruia i se arăta Maica Domnului și care înfăptuia minuni, sub puterea harului divin
Sfântul Serafim – trăind în asceză absolută și trecând, pe rând, prin starea de viețuitor în obște, sihastru, stâlpnic și zăvorât – s-a întors printre semenii săi, plin de har și de lumina Sfântului Duh, pentru a îndeplini slujirea duhovnicească superioară și devenind, astfel, pentru toți, un adevărat martor și propovăduitor al Învierii.
Acest mare mărturisitor al luminii Sfântului Duh s-a înălțat ca un astru deasupra pământului rusesc, la 19 iulie 1759, în epoca în care spiritul așa-numit ”al Luminilor” invada Europa și Rusia, pregătind deja, din depărtare, timpurile întunecate ale ateismului și persecuției religioase.
Fiu al unor negustori cucernici din orașul Kursk, acesta a crescut în smerenie și dragoste față de Biserică și a avut parte, la vârsta copilăriei, de arătarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat în chip miraculos.
La 17 ani a părăsit lumea, cu binecuvântarea mamei sale și a intrat în Mănăstirea Sarov, acolo unde a devenit rapid un model de ascultare și virtuți monahale. Îndeplinea cu bucurie și zel toate sarcinile, chiar și cele mai obositoare, pentru folosul fraților, postea pentru a înfrânge pornirile trupului și își păstra, și ziua, și noaptea, mintea ațintită la Dumnezeu, cu ajutorul Rugăciunii lui Iisus.
După ceva timp, acesta s-a îmbolnăvit foarte grav și, în ciuda durerilor, a refuzat complet ajutorul medicilor, cerând doar acel unic leac, potrivit celor care au părăsit totul pentru Dumnezeu: Sfânta Împărtășanie.
Atunci când, crezându-se că va muri, i-a fost adusă merindea cea sfântă pentru calea cea din urmă, Preasfânta Maică i s-a arătat, în mijlocul unei puternice lumini, însoțită de Sfinții Apostoli Petru și Ioan Teologul. Arătându-i-l pe tânărul novice, Sfânta Fecioară le-a spus:
”Acesta este din neamul nostru!”
La scurt timp după acest moment, s-a însănătoșit întru totul și a construit o bolniță pe locul acelei apariții minunate.
La capătul a 8 ani de ascultare ca frate în mănăstire, a fost tuns monah, primind numele Serafim (înfocat, arzător), nume care i-a sporit și mai mult zelul în a urma pe acești slujitori ai Domnului, netrupești și arzând de dragoste pentru El.
Hirotonit diacon, petrecea întreaga noapte în rugăciune, înainte de a săvârși dumnezeiasca Liturghie și sporind fără încetare în sfintele nevoințe. Iar Domnul îi dăruia ca răsplată nenumărate clipe de extaz și mângâieri duhovnicești.
Fiind îndrumat cu grijă de cei mai înaintați în vârstă și înțelepciune, Sfântul Serafim nu a căzut în păcatul slavei deșarte de care este pândit cel care se bucură de darurile lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, acestea l-au făcut să se smerească și mai mult, învinovățindu-se pe sine în tot timpul și căutând și mai mult singurătatea.
La puțină vreme după hirotonirea sa și după moartea duhovnicului său, a primit încuviințarea de a se retrage în singurătate, în adâncul pădurii, la 6-7 km de mănăstire. Acolo și-a făcut o colibă din lemn, înconjurată de o mică grădină, pe o colină, pe care a numit-o ”Sfântul Munte”, gândindu-se la Athos. Acolo petrecea toată săptămâna, întorcându-se la mănăstire doar duminicile și în zilele de sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor Scripturi și chinuindu-și trupul pentru a plăcea Domnului.
Orice ar fi făcut, își păstra mintea înălțată la lucrările lui Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pângărire, nu se îngrijea deloc de trup și suporta cu răbdare asprimea iernii și năvălirile insectelor vara, fericit că poate fi astfel părtaș la suferințele Domnului, dorind astfel să-și curețe sufletul.
Căra mereu în spate o Evanghelie grea, numind-o ”povara lui Hristos” și se ducea în anumite locuri din pădure, pe care le numise după Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota – citind acolo pericopele evanghelice corespunzătoare. Simțea că retrăia, astfel, în mod intens, în fiecare zi, viața și Patimile Domnului nostru Iisus Hristos.
Meditația continuă pe textele Sfintei Scripturi nu-i dăruia doar cunoașterea adevărului, ci și curățenia sufletului și străpungerea inimii, în așa fel încât, în afara slujbelor dumnezeiești făcute la ore fixe și în afară de miile de îngenuncheri din fiecare zi, Sfântul Serafim era în stare să se roage fără încetare, având mintea unită cu inima.
La început, se hrănea cu pâinea primită de la mănăstire, apoi doar cu roadele grădinii sale; dar putea foarte bine să se lipsească de acestea pentru a le împărți animalelor care veneau la coliba sa – mai ales unui urs uriaș, dar blând și ascultător ca o pisică.
Văzând viața sa atât de plăcută lui Dumnezeu și atât de apropiată de cea a netrupeștilor puteri, dușmanul de totdeauna al neamului omenesc – diavolul – ars de invidie, a pornit împotriva pustnicului obișnuitele lui atacuri: gânduri de slavă deșartă, zgomote infernale, apariții înspăimântătoare, ș.a.
Însă viteazul ostaș alunga toate aceste rele prin rugăciune și semnul Crucii. Cum războiul gândurilor se întețea tot mai mult, Sfântul Serafim a hotărât să lupte ca stâlpnicii de odinioară: astfel, a petrecut 1000 de zile și 1000 de nopți pe o stâncă, în picioare sau îngenuncheat, repetând fără încetare rugăciunea vameșului:
”Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” (Luca 18, 13).
Astfel, a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gândurilor.
Dar diavolul nu s-a dat bătut și a trimis trei tâlhari care, furioși că n-au găsit la sărmanul monah banii la care sperau, l-au bătut cu ciomagul și cu dosul unui topor, lăsându-l pe jumătate mort, cu totul însângerat și cu oasele rupte. Cu toate că avea o constituție robustă, blândul Serafim n-a încercat nicio clipă să se apere, ci s-a lăsat cu totul în voia lor, cu gândul că astfel se făcea părtaș suferințelor Domnului.
În starea de plâns în care se afla, a reușit totuși să se târască până la mănăstire, unde, după 5 luni de suferință, a fost vindecat în mod miraculos printr-o nouă apariție a Maicii Domnului, asemănătoare celei din timpul uceniciei sale în mănăstire. A rămas totuși gârbov până la sfârșitul zilelor sale și nu se putea mișca decât cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag.
Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieții sale îndreptate spre cer și să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii în deplină singurătate. Odată însănătoșit, s-a întors în ”pustia” sa și, nemaiputând veni la mănăstire cu regularitate, cum făcea înainte, a încetat cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată când întâlnea pe cineva în pădure, i se închina până la pământ, fără a scoate un cuvânt și rămânând așa până când omul se îndepărta. Astfel, a reușit să-și păstreze mintea înălțată la Dumnezeu fără întrerupere și fără abatere.
Între timp, egumenul mănăstirii a murit, iar unii călugări au început să se arate dușmănoși față de sfântul pustnic, acuzându-l că s-a despărțit de comuniunea cu Biserica. Până la urmă, chiar i-au poruncit să se întoarcă în mănăstire. Sfântul s-a supus fără nicio împotrivire și s-a stabilit într-o chilie strâmtă, unde a început o nouă etapă a vieții sale ascetice: recluziunea (închiderea cu totul în chilia sa).
În antreul chiliei, a pus un sicriu în care se ruga, iar în chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea decât un sac cu pietre drept așternut, un trunchi de copac drept scaun și o icoană închipuind-o pe ”Fecioara mângâietoare”, numită de acesta drept ”Bucuria bucuriilor”, în fața căreia ardea în permanență o candelă.
Sfântul Serafim trăia, astfel, într-o tăcere completă, sporind în trai aspru, citind și interpretând în fiecare săptămână întreg Noul Testament, rugându-se fără încetare, cu inima priveghind și avându-i drept martori ai deselor extaze și răpiri în Duh ale minții sale doar pe îngeri și pe sfinții din cer.
La sfârșitul a 5 ani de retragere totală, Sfântul Serafim a deschis ușa chiliei, lăsându-i să intre pe cei ce voiau să-l vadă, dar fără a rupe totuși legământul tăcerii, chiar și atunci când era vorba de vizitatori importanți. În 1826, Maica Domnului i-a vestit că a sosit vremea să părăsească tăcerea și, astfel, acesta a început să le împărtășească semenilor din roadele experienței sale ascetice: mai întâi călugărilor – pe care-i îndemna la stricta respectare a regulilor monahale și la zel desăvârșit în lucrarea lor pentru mântuire – apoi mirenilor, care soseau în număr din ce în ce mai mare.
După ce s-a făcut părtaș de bunăvoie Patimilor mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani, trăind în asceză absolută, trecând pe rând prin starea de viețuitor în obște, sihastru, stâlpnic și zăvorât, înțeleptul bătrânel mic de de statură, înveșmântat în alb, încovoiat pe toiagul său, s-a întors printre semenii săi, plin de har și de lumina Sfântului Duh, pentru a îndeplini slujirea duhovnicească superioară, a stăreției spirituale și a devenit pentru tot poporul rus un adevărat ”apostol”, martor și propovăduitor al Învierii.
Ușa chiliei sale era deschisă oricui, până târziu în noapte. Își saluta vizitatorii cu veselie, zicându-le:
”Bucuria mea, Hristos a înviat!”
Dădea dovadă de o bucurie cu totul specială față de păcătoșii care veneau la acesta pocăindu-se, precum Fiul risipitor care s-a întors la Tatăl său. Blândețea sa neobișnuită înmuia până și cele mai aspre inimi, umilința sa îi smerea și pe cei mai mândri, făcându-i să verse lacrimi de copil.
Pentru cei mari, ca și pentru oamenii din popor, chilia ”sărmanului Serafim” era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu acesta sau o simplă binecuvântare deveneau adevărate întâlniri cu Dumnezeu, capabile să schimbe cu totul sensul vieții lor.
Datorită darului înainte-vederii (clarviziunii), Sfântul Serafim citea în inimile păcătoșilor, dezvăluind toate cele ce ei nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără a le deschide și știa să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea și mustrarea de care aveau nevoie.
Predat cu totul voii lui Dumnezeu, acesta le spunea oamenilor, fără multă cercetare, primul cuvânt pe care i-l descoperea Dumnezeu și acesta era, întotdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila sa, izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu care se afla în interiorul său, se revărsa asupra tuturor.
I-a vindecat în chip miraculos pe mulți, ungându-i cu uleiul din candela sa sau dându-le să bea din izvorul numit mai târziu ”Puțul lui Serafim”, aflat în apropierea mănăstirii, în ”pustia cea apropiată”, acolo unde-i plăcea să-și petreacă după-amiezele.
I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, pentru morți și vii, încât îi era cu neputință să-i pomenească pe toți; de aceea, aprindea pentru fiecare o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită și luminată de sute de flăcări, închipuind sufletele credincioșilor.
Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profeției, acesta putând prezice toate cele viitoare, atât pentru anumiți oameni, cât și pentru țara sa – Războiul Crimeii, foametea și groaznica încercare care a răvășit Biserica și poporul rus un secol mai târziu; însă își ascundea, din smerenie, profețiile, îndărătul unor cuvinte tainice, astfel încât nu erau înțelese decât după îndeplinirea evenimentelor.
Marele proprietar Motovilov, care fusese vindecat în chip miraculos de omul lui Dumnezeu și care devenise cel mai râvnitor ucenic al său, l-a întrebat într-o zi:
”Care este scopul viețuirii creștine?”.
Părintele Serafim i-a răspuns:
”Dobândirea Sfântului Duh, pe care-L primim dacă îndeplinim faptele de sfințenie cerute de Biserică și, mai ales, prin rugăciune.”
Și fiindcă interlocutorul său îi cerea să-i spună mai precis ce anume este harul Duhului Sfânt, starețul l-a strâns brusc în brațele sale, privindu-l drept în ochi, fața sa devenind, dintr-o dată, mai strălucitoare decât soarele la amiază și spunându-i astfel, cu putere:
”Privește-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ți fie teamă! I-am cerut Domnului, din adâncul inimii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupești pogorârea Sfântului Duh; și iată, ai devenit, ca și mine, cu totul luminos. Și te-ai umplut și tu de harul Sfântului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce simți?”
Motovilov a răspuns:
”Liniște, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă.”
”Și ce încă?”
”O căldură și o mireasmă pe care nu le-am mai simțit vreodată.”
”Această mireasmă este buna mirosire a Sfântului Duh, răspunse sfântul, iar această căldură nu este din afară, căci suntem în plină iarnă și pădurea în jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi, după cuvântul Domnului: Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” (Luca 17, 21).
Această minunată întrevedere a durat mai mult timp și, la sfârșitul ei, sfântul i-a cerut ucenicului său să o așeze în scris și s-o transmită și lumii.
Manuscrisul lui Motovilov n-a fost găsit decât mult mai târziu, în 1903, în preajma canonizării lui Serafim, iar documentul a cunoscut, de atunci, o răspândire impresionantă. Reprezintă un ultim cuvânt, un testament plin de lumină și nădejde, pe care profetul de la Sarov l-a lăsat Rusiei și întregii Biserici, cunoscând încercările care vor fi în timpurile de pe urmă.
În învățăturile sale, sfătuia adesea:
”Bucuria mea, câștigă duhul păcii și atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta.”
Această pace interioară pe care Sfântul Serafim o dobândise cu prețul atâtor trude se răspândea în preajma sa, ca bucurie și lumină; iată că Sfântul Serafim n-a lăsat urmașilor o învățătură ci, mai degrabă, un model de viețuire.
Pe când era doar diacon, fondatoarea mănăstirii din Diveievo, situată la câțiva kilometru de Sarov, i-a încredințat părintelui Serafim conducerea duhovnicească a obștii sale abia înființate. De-a lungul întregii sale vieți, acesta s-a purtat ca un părinte cu fiicele sale duhovnicești. Cu toate dificultățile economice, obștea a sporit repede. Sfântul Serafim a organizat-o după regulile stricte, dându-le drept îndrumar cuvintele:
”Tot timpul să aveți mâinile ocupate cu lucrul, iar buzele cu rugăciunea.”
La porunca Maicii Domnului, acesta a înființat o a doua mănăstire, zisă ”a Morii”, în care viețuiau fiicele sale duhovnicești cele mai sporite, cărora le-a dat o regulă de viețuire având în centru ”Rugăciunea lui Iisus”. Din nefericire, după moartea starețului, diavolul a ispitit un călugăr pizmaș și intrigant, care s-a străduit din toate puterile să ruineze renumele și lucrarea Sfântului Serafim; astfel, el a închis mănăstirea, călugărițele fiind supuse multor strâmtorări și necazuri.
Cândva, cu puțin timp înainte de săvârșirea călătoriei pământești, Sfântul Serafim a cerut să vină o călugăriță de la Diveievo, căreia i-a spus:
”Maica Domnului va veni acum la noi.”
În scurt timp, s-a auzit un sunet asemănător unui vânt violent în pădure, apoi cântări bisericești. Ușa s-a deschis singură și chilia a fost, brusc, inundată de lumină și de o mireasmă delicată.
Sfântul a căzut în genunchi, iar Maica Domnului a apărut, urmată de doi îngeri, însoțită de Sfântul Ioan Teologul și de 12 sfinte fecioare mucenice.
Călugărița a căzut la pământ, înspăimântată de moarte, dar Sfântul Serafim a stat drept, vorbind duios cu Împărăteasa Cerurilor, asemenea unui prieten. Aceasta i-a făgăduit să le aibă mereu în grija sa pe surorile de la Diveievo și, apoi dispărând, Preasfânta Fecioară i-a spus:
”Iubite Serafime, în curând vei fi cu noi.”
Rămași singuri, starețul i-a mărturisit călugăriței că este cea de-a 12-a vedenie pe care Domnul i-a dăruit-o.
Ajuns la vârsta de 70 de ani și suferind cumplit de pe urma rănilor, dar neslăbind cu nimic în lucrarea sa, Sfântul Serafim vorbea din ce în ce mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie și cu fața strălucind de lumină.
La 1 ianuarie 1833, după ce s-a împărtășit, acesta s-a închinat la toate icoanele din biserică, aprinzând în fața fiecăreia o lumânare și i-a binecuvântat pe toți frații, zicându-le:
”Lucrați pentru mântuirea voastră. Vegheați! Cununile vă sunt pregătite.”
Apoi, după ce a mers să-și vadă mormântul dinainte pregătit, s-a închis în chilie și, îngenunchind și cântând imnul Învierii, și-a lăsat duhul în mâinile lui Dumnezeu, în acea noapte.
Tot poporul din împrejurimi a venit la înmormântarea sa. Și chiar și după moarte, omul lui Dumnezeu a continuat să-i viziteze și să-i îmbărbăteze pe fiii duhovnicești, prin numeroase apariții și vindecări miraculoase, astfel că evlavia poporului drept-credincios n-a încetat să sporească, cu toate împotrivirile vrăjmașilor.
Lupta sa a fost încununată prin canonizarea care a avut loc la 19 iulie 1903, în prezența familiei imperiale, a numeroșilor ierarhi și a unei mulțimi de sute de mii de persoane, venite din toate părțile Rusiei. Aceasta a fost ultima manifestare a unității de suflet a poporului rus, înainte de marea încercare ce avea să vină.
Moaștele Sfântului Serafim de Sarov, purtate atunci în procesiune, au făcut numeroase minuni. În 1926, bolșevicii le-au confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului., însă acestea n-au ajuns niciodată în acel loc.
Se presupune că ar fi păstrate de un credincios pios, în așteptarea unor zile mai bune, ale păcii.
(Doxologia)
